Un cunoscut mi-a trimis pe e-mail, exasperat de ultimele evoluții politice, următorul banc: „Ce e mic, negru și bate la ușă? Viitorul.”
Mesajul m-a indispus oarecum. Întâi, pentru că de fel încerc să-mi conserv un optimism temperat, drept care prefer mai degrabă cugetarea lui Paul Valéry, „L’avenir n’est plus ce qu’il était” (nici viitorul nu mai este ce-a fost odată). Apoi, pentru că era o anecdotă veche, care nu mă amuza nici în „epoca de aur”, și pe care amicul meu a cules-o, probabil, din cartea lui Ben Lewis, Istoria comunismului prin bancurile epocii, apărută recent și la noi.
Pe moment, l-am înțeles pe yankeul lui Mark Twain care, călătorind în timp la curtea regelui Arthur, era agasat de moarte de „poantele” lui sir Dinadan cel Hâtru: „Mi se părea groaznic de trist să stau acolo, cu o mie trei sute de ani înainte de a mă fi născut și să ascult iar aceleași biete glume, uscate și mâncate de viermi, care mă scoteau din sărite când eram copil, cu o mie trei sute de ani mai târziu. Asta mai că m-a convins că-i o adevărată minune să faci o glumă nouă.”
Apoi, mi-am adus aminte de minunata povestire a lui Isaac Asimov, Jokester (publicată în 1956 și tradusă la noi ulterior cu titlul Bufonul). Personajul principal, Meyerhof, e un om de știință amator de vorbe de haz. Le caută, le colecționează și le împărtășește bucuros celorlalți, înflorindu-le cum îi vine mai bine: „Nu știu câte sute sau poate mii de bancuri am povestit în viața mea, dar fapt e că n-am inventat nici unul. Nici măcar unul singur. N-am făcut altceva decât să le reproduc. Singura mea contribuție este povestitul. Fie că le auzisem de la alții, fie că le citisem. Dar nici cei de la care le-am auzit, nici cei care le-au scris nu le-au creat ei. N-am întâlnit pe nimeni care să pretindă c-a inventat un banc. […] Toate bancurile sunt vechi!” Plecând de la această constatare, Meyerhof ia decizia de a întreba un supercomputer, Multivac, care-i originea acestora. Răspunsul este năucitor: bancurile sunt dăruite pământenilor de către… extratereștri, ca parte a unui experiment destinat studiului psihologiei umane.
Adevărul e că anecdotele au cea mai neverosimilă sursă. În facultate, aveam un profesor care își condimenta cursul cu câte-o șagă. De pildă, vorbindu-ne despre specificul național, ne-a spus următorul banc (apropo, cuvântul vine din germană, Bank): „Anul 1900. Într-un tren, un englez, un neamț și un român. Răsare luna. Cineva întreabă: o fi locuită? Englezul: Dacă era, Imperiul britanic ar fi cucerit-o deja. Neamțul: ehe, dacă era, de mult am fi inventat noi o mașinărie ca să ajungem acolo. Românul: prostii! păi, dacă ar fi locuită, nu ne-ar cădea rahat în cap?”. Mai târziu am descoperit că bătrânul dascăl adaptase nuvela lui Cehov, Scrisoare către un vecin savant.
Reflectând la toate acestea în timp ce-mi savuram cafeaua, m-am binedispus și am simțit nevoia să-i povestesc cele de mai sus amicului meu. Numai că mi-a tăiat-o în stilu-i caracteristic: „Interesant! Atunci cred că bancul meu e ăla pe care Eva i l-a spus lui Adam, după ce au mâncat amândoi din măr. Și ghici ce? Îl știa de la șarpe!”. Na-ți-o strâmbă că ți-am dres-o! Mi-a pierit iar cheful. Cel puțin până la următorul „spirit”, fie el și răsuflat.