Primul interviu cu Mihai Cârciog, publicat de EvZ

Primul interviu cu Mihai Cârciog, publicat de EvZ:

Cine a fost Mihai Cârciog?

În anul 2007, la 15 ani de la fondarea ziarului “Evenimentul zilei” și la 17 ani de la înființarea societății Expres SRL, Mihai Carciog a acordat primul interviu (articol publicat în noiembrie 2007, republicat astăzi, 12 iunie):

Evz: În 1990, când ați început să investiți în presă, știați ce înseamnă un “mogul“?
Mihai Cârciog: Nu, și nici acum nu știu ce ar putea sa însemne. Din punct de vedere filologic, termenul nu avea semnificațiile care sunt astăzi. Pe vremea aceea se folosea boss, șef, altele.

Cum v-a prins Revoluția?
Aveam o cameră de luat vederi și filmam în stradă, în locurile fierbinți, unde se trăgea. Filmele respective i le dădeam unei vecine care lucra la TVR, doamna Crețulescu. Ea le ducea și apăreau pe ecrane. Una dintre imagini era cea cu porumbelul împușcat, dacă vă mai aduceți aminte.

Când v-ati gândit la o afacere?
M-am gândit că știu să organizez o publicație, pentru că asta am făcut și înainte. Atunci era momentul, să o fac nu sub emblema unei instituții, ci sub a mea. Mi-am dat demisia de la revistă chiar înainte de Crăciun, spunând că vreau să fac acest pas și să lansez o publicație.

V-ați gândit cu cine veți lucra?
Am avut mai multe variante. Îmi plăcea foarte mult cum scria Cornel Nistorescu. Citeam reportajele lui din “Flacăra”, dar nu-l cunoșteam personal. Îmi spusese un prieten, Gheorghe Tomozei, Dumnezeu să-l odihnească, că într-adevar este un băiat foarte talentat. Am dat sfoară în țară: cine îl cunoaște pe Nistorescu să-i spună. Dacă îl interesează, să mă contacteze, că aș vrea să colaborăm.

Când ați vorbit cu Nistorescu prima dată?
În ianuarie 1990. M-a sunat, m-am prezentat, i-am spus unde locuiesc, l-am invitat la mine, am stat de vorbă. N-am avut o discuție amplă. A rămas că el este redactor-șef, am stabilit un salariu…

Cât?
Dacă-mi aduc aminte, a rămas surprins că i-am propus 25.000 de lei pe lună. Cam de cinci ori salariul unui director din timpul comunismului. Când am mers la primărie să ne înregistrăm, i-am oferit și procente din afacere. I-am spus celui care nota: “acționar Cârciog Mihai – 70%”… Și atunci Nistorescu a zis “eu nu știam că mai ai un partener, nu merg mai departe fără să știu”. Iar eu am adăugat “și Cornel Nistorescu – 30%”.

Ce așteptați atunci de la presă?
În primul râd să facem o presă care să fie îndrăgită de cititori și care să contribuie cât mai eficient la traversarea acelei perioade de trecere de la o societate comunistă la una liberă.

V-ați gândit că ies și bani?
Bineînteles. Eram convins, pentru că toate publicațiile pe care le-am făcut la Uniunea Scriitorilor fuseseră rentabile, că dacă fac un lucru bun, vor veni și satisfacțiile financiare. Dar, în principal, îmi doream să fac o mare societate de media.

De unde au venit banii?
Schema mea era foarte simplă. Oamenii care distribuiau presa comunistă aveau încredere că se vinde ceea ce fac. Am aranjat cu ei ca atunci când tiparesc primul numâr, în 300.000 de exemplare, să-mi achite jumătate din tiraj. 300.000 de exemplare ori 3 lei, cât costa, însemnau 900.000 de lei. Ei mi-au dat 500.000, cu care am plătit tipografia, care a costat 70.000 și de acolo am început să funcționam.

Cornel Nistorescu vorbea într-un editorial și de unchiul dv. din Anglia, despre care se știa doar că era “un om misterios care finanteaza revistele «Expres»”.
Nu, el nu m-a ajutat la finanțarea revistei “Expres”

Ppovesteste că a fost la el, la Londra.
Da, am fost acolo. Într-adevăr, mi-a dat câteva sute de lire sterline cu care am cumpărat primele reportofoane, care erau ultimul răcnet atunci. Și a fost alături și sufletește. Dar, practic, bani de la el nu au intrat în societate.

Cum a venit numele “Expres“?
Stând de vorbă cu Cornel Nistorescu și cu sotia lui de atunci, Monica. Ea a propus “Expres”, si noi am spus “bine”. Consider că, orice nume folosești, trebuie să faci din el renume.

“EVENIMENTUL ZILEI” A DEVENIT UN DROG

Când v-ați gândit prima dată la un cotidian?
În societatea Expres lucrau foarte mulți ziariști cunoscuți și care, în general, păreau incompatibili. Pe același coridor erau Cornel Nistorescu, Nicolae Cristache, Ilie Șerbanescu, Radu Budeanu, Ion Cristoiu, Alina Mungiu, Dan Mucenic, George Pruteanu.

Erau mulți și toți simțeau nevoia să se exprime zilnic. Evenimentele aveau o derulare încât abordarea lor săptămânală era deja tardivă în unele situații. Știrile și evenimentele deveneau perisabile. Se simțea nevoia de un cotidian. Analizând, îmi dădeam seama că nu se mai făcuse nimic nou în domeniul presei cotidiene. Nu se făcea o presa vie și care să atragă cititorii și să-i determine să cumpere ziarul. Am tot insistat să facem cotidian.

Când se întâmpla asta?
În 1992, dar încă din 1991 mă gândeam. Cornel Nistorescu spunea că o să pierdem bani și, în final, a zis că se retrage. Dacă vrem să facem un cotidian, să-l facem fără el. Cristoiu simțea nevoia unui cotidian, dar îi era frică. El era director la o revistă de mare succes, “Expres Magazin”, avea gloria asigurată și nu-i venea să-și riște poziția cu un eventual eșec. Eu tot insistam și îi explicam că n-are cum să aibă un eșec, că e cel mai bine pregătit și talentat pentru treaba asta. Tot îi inoculam încredere, atâta timp cât este un ziar nou, care revoluționează presa, cu titlu, supratitlu și bumbi, pe care să poți să-l parcurgi, să-l poti citi în metrou.

Așa a reieșit din discutiile noastre: materiale scurte, cu idei clare și cu lucruri senzaționale. EVZ a devenit un drog. Erau soț și soție care nu aveau răbdare să cumpere unul ziarul și să-l citească pe rând. Îl cumpărau amândoi, pentru că devenise un drog.

Ați stabilit un set de reguli pe care să le respecte ziarul?
Da. Patronatul nu se băga în publicație și în conținut, nu se spune decât adevărul, nu se influențează cu nimic, nimeni nu are dreptul să modifice o știre. Atunci, agențiile erau la început și informarea se făcea de către noi. Erau foarte mulți reporteri, care umblau de dimineață până seara ca să aducă știri.

Ne-am asigurat de o dotare de vârf în epoca respectivă. Aveam walkie-talkie, aveam un fel de telefoane mobile pe vremea aia, acum 15 ani, care descurajau concurența. Noi am avut dotările încă de la început și redactorii noștri aveau sentimentul superiorității, ai supremației, că sunt cei mai tari și cei mai buni.

Cât costa ziarul, la început?
Dacp-mi aduc bine aminte, trei lei. Era prețul pâinii.

De ce ați ales acest reper?
Era cel economic și mi se părea și cel firesc. Erau perioade când simțeam nevoia să scumpim pentru că nu ne ajungeau banii.

A trăi din presa din distribuție, nu din publicitate, nu este ușor. Să lucrezi cu 20.000 de distribuitori mai mult sau mai puțin corecți, să aduni banii de la ei și să-ți ajungă la timp înapoi pentru a-i reintroduce în circuit și să scoți alt ziar era destul de dificil. Erau situații când ne blocam, pentru că nu aveam încasările.

Câți bani câștigați din EVZ la început?
14.000 de dolari socotiți pe zi, din care plăteam tipografia. Dar am facut, în primii ani, milioane de dolari profit.

Vă sunau politicienii?
Trebuie să spun ca am avut întotdeauna principiul să nu amestec puterea mea din presă și presa cu afacerile și relatiile cu politicienii și cu administrația. Nu știi niciodată când, chiar și în cazul prietenilor, unul dintre ei greșește și este luat în tarbaca de jurnaliști. N-am apelat la nimeni, n-am făcut afaceri cu statul, tocmai pentru a feri societățile de media de etichetări sau catalogări ca fiind aservite, ca având interes într-un loc sau în altul.

Primeam telefoane. Îi puneam să ia legatură cu ziaristul care a scris articolul respectiv. N-am intervenit niciodată în zona editorială ca să cer să se procedeze într-un fel sau în altul.

Singurele tipuri de intervenție care au fost, le spuneam câteodată, dar numai directorului sau redactorului-șef “ia legătura cu persoana cutare, să-i dați niște explicații” sau “ai luat legătura să vezi și punctul celuilalt de vedere?”. Atât.

DUPĂ 15 ANI

Cum vi se pare EVZ de astăzi (în 2007)?
Din punctul de vedere al structurii ziarului, mi se pare mai în regulă decât pe vremea când eram proprietar. În sensul că are diversitate de opinie, are o abordare mai completă a aspectelor. Nu mai este un ziar de persoană. Din contra, poate acum chiar se simte nevoia unor vedete. Însă, pentru marele public e mai greu de citit.

De ce?
În sensul că nu mai are lucruri picante, pe care să le citești și să simți nevoia să le povestești. Din punctul de vedere al acestui gen de presă, este în regulă. Din punct de vedere comercial, nu prea. Văd că i se spune în unele cercuri și pe unele posturi “oficiosul”. Sigur că, în orice redacție, sunt oameni care simpatizează într-o direcție sau alta. Atunci, dacă lucrurile sunt diverse și nu există o linie dirijată, e în regulă, pentru că se exprimă mai multe puncte de vedere, și chiar este bine, că fiecare se regăsește cu ce vrea să citească. Rău este când este un singur sens.

PRIMA VÂNZARE A CĂZUT ÎN 1994

Au fost momente când exista riscul să închideți EVZ?
Nu, nu pot spune. Am avut momente mai grele financiar, din cauza faptului că Ion Cristoiu nu voia să introducă reclame. Și aveam contracte de publicitate angajate, iar el nu voia să folosească spațiul pentru reclamă.

Dar erați proprietarul ziarului?
Da, sigur, dar aici eram o echipă și trebuia să lucrăm liber consimțit. Trebuia să-l convingem, să-l lamurim. El nu voia și, cu felul bine-cunoscut, dădea de știre că, dacă nu, își ia jucărelele și pleacă.

Depindeați atât de mult de Cristoiu la vremea respectivă?
În acel moment, ziarul era un ziar de persoană. Era un ziar cu un singur lider.

Când v-ați dat seama că nu e OK un ziar de persoană?
Știam asta pentru că, atunci când am avut primele negocieri cu Grüner&Jahr pentru a face o asociere, lucrurile s-au împotmolit când a început ziarul să facă o campanie pentru pedeapsa cu moartea. Se întâmpla prin ’94.

Atunci ați fi vândut ziarul?
Nu-l vindeam atunci. Și oricum, în 1998, n-am vândut, am facut o majorare de capital prin intrarea Gruner&Jahr. La majorarea de capital, procentele au devenit 50-50, în 1998.

VÂNDUT UNUI DESTIN ÎN OGLINDĂ

Cum ați vândut ziarul în 1998?
Au fost două etape. În 1998 a fost o cesiune de acțiuni prin majorare de capital și vânzarea propriu-zisă s-a facut la Gruner&Jahr în 2002.

Cum a venit oferta? Prima data în 1994, n-ați ajuns la o înțelegere.
Da, v-am spus. N-am ajuns la o înțelegere pentru că era socotit ziar de persoană. În 1998, Nistorescu i-a contactat să-i întrebe ce părere au despre ziarul de astăzi și dacă mai există dialog pe tema asocierii.

De ce i-ați contactat?
Întotdeauna, încă de la început, eu am avut gândul unei mulținationale, unei societăți puternice, cu un partener puternic, care să te protejeze în fața presiunilor. Să nu fiu niciodată obligat să cedez. De exemplu, EVZ nu avea publicitate de stat, nu lucra cu astfel de pârghii. Consideram că se înscrie pe o altă orbită un parteneriat cu o societate puternică și care este respectabilă și respectată pe plan mondial. Pe urmă a fost norocul. Președintele de atunci al Gruner&Jahr este acum (în 2007, n.r.) șeful Bertelsman. Culmea este că acest om avea absolut matematic același destin cu mine: născut în același an, în același an fusese muncitor în tipografie, în același an devenise maistru tipograf, în același an intrase din tipografie în sistemul editorial, în același an scosese primele publicații, cum făceam eu la Uniunea Scriitorilor. Iar în anul în care am dat eu drumul societății Expres el fusese numit președintele Gruner&Jahr.

Cum au fost cei doi pași?
Atunci noi am dat 50% și am rămas eu parcă cu 27% și Nistorescu cu 23%. În 2002, eu am vândut primul. Cornel îmi spusese că și nemtii vor, dar și el vrea să vândă. Eu zic “bine, dom’le, dacă vinzi tu, n-are sens să rămân, vând și eu”. Am intrat la negocieri, eram la Viena, au venit acolo, le-am spus ce și cum. Când am venit la București, Cornel zice “eu nu mai vând”. El a mai rămas un an și ceva.

Au fost momente când ați fost șantajat de stat?
Se făcea prin distribuția hârtiei. Mi-aduc aminte o sițuație, în ’93-’94, când nu ni se mai dădea hârtie. Prin contractul nostru cu Letea puteam să luăm, în avans, hârtie în valoare de 300 de milioane de lei. Și, normal, ca orice manager, luai și doar când ajungeai la 300 de milioane plăteai. La un moment dat nu ni s-a mai dat hârtie. A iețit primul ministru de atunci (Nicolae Vacaroiu – n.r.) să spuna că fabricile nu își mai pot permite, că este hârtie suficientă, dar că trebuie să se plătească la zi. Am plătit cele 300 de milioane și tot nu ni s-a dat. A ieșit din nou și a zis că trebuie să se plătească în avans. Am plătit 500 de milioane în avans și degeaba. Abia atunci a spus că din cauza iernii grele nu s-a putut aduce materia primă din pădure, dar că ne dă de la rezerva de stat. Ni s-a dat, dar, în condițiile în care 500 de milioane de lei erau blocați la Letea, ca avans, n-am mai avut bani să plătim la rezeva de stat. Am intrat în niște penalizări de am ajuns să plătim hârtia de trei ori mai mult.

În spatele acestei decizii era ceva legat de ce a scris EVZ?
Dintr-o informare colaterală, aflasem că în partidul de guvernământ de atunci se hotărâse raderea și falimentarea economică a societății noastre.

De ce?
Pentru că eram opozanți ai puterii. Politicienii au înțeles greu ca ziarele sunt opozante. Și că așa e bine. Ca ziarele sunt atente la ce fac ei, iar ei trebuie să le mulțumească pentru că le atrag atenția.

Au mai fost momente când v-au șantajat direct sau indirect?
Pe mine, economic, nu. Nu am mai avut cunoștință de astfel de lucruri. În orice caz, nu ne-am bucurat niciodată de sprijin. Asta e clar.