Cititorul în mioritic grai al lui Dante (e vorba de cititorul,
bineînțeles, cultivat, chiar dacă nu până într-atât încât să aibă
acces la originalul toscan) are toate motivele să se simtă frustrat
de lipsa unei bibliografii critice serioase în care locul de cinste
îl ocupă și azi tomurile abstrus hermeneutice ale lui Coșbuc
(inspiratul și fără egal în măiestrie tălmăcitor al capodoperei
genialului florentin).
Până și puținele lucruri inteligente care s-au spus, totuși, despre
autorul Divinei Comedii le găsim nu în fastidioasele opuri ale
așa-zișilor “specialiști”, ci în textele unor cărturari veritabili
(ca, pentru a da doar niște exemple mai la îndemână, Petru Creția
sau H.-R. Patapievici) care nu s-au sfiit să publice prin gazete și
să scoată mai apoi tomuri… (horribile dictu!) “eseistice”, de
înviorătoare spontaneitate și temeinică “erudiție” (vocabulă care,
derivată etimologic, desemnează taman trecerea de la starea curat
“naturală” – subst. lat. rus, ruris, “bădărănie”, “grosolănie”, iar
adj. lat. rudis, “brut”, “necioplit” – la cea artificială,
specifică omului educat și trăitor în orizontul modelator
pervertitor al culturii). În acest de toată tristețea pustiu
exegetic al italienisticii, cartea lui Dragoș Cojocaru (foto) –
Natura în “Divina Comedie”. Studiu istoric și comparativ, Editura
Universității “Al.I. Cuza”, Iași, 2005) – acoperă spațiul a măcar
unui raft de bibliotecă, reușind să impună, prin metodă și
interpretare, o viziune proaspătă și adecvată sensibilității
contemporane, în acord cu cele mai substanțiale repere ale
dantologiei moderne.
Lucrarea aceasta originală e chiar teza de doctorat a
universitarului ieșean, cunoscut publicului larg mai mult ca
publicist și traducător. Se pare însă că iubitorul frumuseților
poeziei lui Dante va fi fost îndeajuns de pățit după publicarea
fermecătorului volum de eseuri Suavul suspin, de vreme ce ține cu
tot dinadinsul să preîntâmpine acum reproșurile de mai an: “Se cade
acum – precum ne amintește cu un ochi râzând și cu altul plângând
vitala experiență – să formulăm și câteva precauții de ordin
stilistic. Tratarea bogatului material o vom efectua, după caz,
analitic ori sintetic, menținându-ne în marginile manierei
academice: și anume considerând această categorie în sens pozitiv
și restituindu-i respectul cuvenit. Altfel spus, vom menține,
întrucât cartea de față are la bază o teză de doctorat, formula
persoanei I plural auctoriale. Dar vom nuanța de îndată (întrucât
e, pentru noi, limpede că o limbă de lemn nu poate exprima decât
idei vehiculate de un creier din plastilină) că prin manieră și
limbaj academic înțelegem nu – așa cum impropriu, din nenorocire și
din pricini istoricește determinate, se mai “înțelege” pe alocuri –
obediente deficite de imaginație deghizate în morgă, neputincioase
închistări stilistice, ori chiar retardate bâjbâieli prin
nostagicele tipare ale frazeologiei preșcolare, ci (în bunul
spirit, bunăoară, al lui Platon și – de ce nu? – al lui Dante
însuși) inteligență speculativă, cutezanță semantică și agerime
perspectivistică”.
Obiectul studiului îl determină pe Dragoș Cojocaru să facă, de la
bun început, necesarele distincții terminologice (natura naturans,
natura naturata, natură vs cultură etc.) și să-și precizeze metoda
(istoric-comparativă). Capitolul Dante la izvoare subliniază
legăturile multiple ale capodoperei dantești cu antichitatea
greco-latină, atât la nivel tematic, cât și stilistic. Exegetul
identifică aici cei mai semnificativi topoi (preluați cu precădere
din Biblie, din Homer, Vergilius, Ovidius și Lucanus),
configuratori ai unui univers imaginar superior prin ambiția
cuprinderii totalizatoare, sinteză a cunoștințelor despre om și
univers (tutto lo scibile), alegorie de proporții menită să
sensibilizeze ideile, altfel mult prea abstracte, prin imagini de o
uimitoare expresivitate și pregnanță naturalistică. Dar –
subliniază cu sagacitate autorul prezentului studiu – când a fost
nevoit să arate cum se sublimează arta prin și din natură, Dante
“s-a priceput să o facă în teoretice argumentări, acolo unde și-a
propus. Nu neapărat cu filosofice intenții a implicitat-o însă, de
asemenea, la un moment dat, printr-o metaforă menită a mai descreți
frunți încruntate gnoseologic – ceata diavolilor așteaptă cu limba
scoasă, spre ostășească paradă, un semn de start mărșăluitor din
partea căpeteniei Barbariccia (pe românește “Barbă-creață”); iar
semnul nu se lasă așteptat (…): ed elli avea del cul fatto
trombetta”.
Pentru a preîntâmpina previzibilele, de doctă ignoranță remarci,
altfel pline de binevoitoare sugestii, edificate în urma
sârguincioasei consultări a dicționarului, universitarul ieșean
pornește la drum în buna și verificata tradiție a mai tuturor
comentatorilor: citează celebra epistolă către Cangrande della
Scalla în care Dante vorbește despre semnificația titlului marelui
său poem și despre cele patru sensuri stabilite cândva de
Pseudo-Dionisie Areopagitul în interpretarea Sfintei Scripturi, și
pe care le implică, de asemenea, lectura “Divinei”, cum i-a spus
Boccaccio, Comedii. Ca atare, reprezentarea naturii va avea atât un
sens literal (în linia unei poetici mimetice axate pe acuitatea
observațiilor și pe sensibilitatea față de lumea fenomenală, față
de concret), cât și, apoi, unul alegoric și, în fine, unul moral –
anagogic. Așa cum constată și interpretul, Dante este un poeta
doctus (“angajat în ordonarea și transmiterea cunoștințelor despre
univers”), un poeta artifex (“preocupat de alcătuirea alegorică a
discursului narativ”) și un poeta vates (“aplecat asupra binelui
cetății, al Italiei și, până la urmă, al omului ca subiect al
dramei eshatologice”). La un prim nivel compozițional, poetica lui
Dante se axează pe “prelucrarea marii poezii clasice prin
procedeele retorice de imitatio și aemulatio, pe care le aplică,
însă, la un al doilea nivel, în etapa de alegoreză, mesajului
biblic sau altui «model analogic sacru», de unde și noutatea
scrierii sale în raport cu izvoarele clasice întrebuințate”.
O dată lămurite chestiunile de metodă, autorul lucrării purcede la
inventarierea simbolurilor ce alcătuiesc cele trei regnuri
(mineral, vegetal și animal) ale naturii, pe care le încadrează
într-un (eco-)sistem coerent, în trepte, după modelul construit de
viziunea geometric-arhitecturală a de nimeni întrecutului în
imaginație și cărturărie poet creștin și ghibelin, necruțător cu
simoniacii papi și visând pe drumurile prăfuite ale pământului
italic la restaurarea imperiului sub semnul acvilei biruitoare.
Titlurile stârnesc curiozitatea epic-informațională a cititorului
și trimit, într-o manieră ludic-fabulistică, la esența
moral-etologică a elementelor însuflețite și neînsuflețite din
lumea înconjurătoare cu grijă și cu dichis catalogate: De la
greoiul fier la orientalul safir, Mărăcinele otrăvit și roza
mistică, Referințe parfumate, Urmărire pe lanțul trofic, Stâna și
ograda între redempțiune și naturalism, De la stol la cuplu în
zugrăvirea pasiunii etc.
De la umila piatră la acvila în zbor, exegetul descrie
fenomenologic toate compartimentele universului viu, cu o neascunsă
plăcere a clasificării și repertorierii “naturii”. Cum mineralul nu
poate rămâne decât nemuritor și rece la drama omului pe pământ și
prin alte lumi rătăcitor, cele mai fascinante, “pașnice” ori nu,
“rodiri simbolice” apar abia în lumea vegetalului, supusă
ciclurilor naturii și anunțând astfel, prin miracolul morții și
reînvierii veșnic reiterate, corespondențele de substanță între
regnuri și specii, cu o noimă de care poetul trecentist era perfect
conștient, dacă e să dăm crezare, și nu văd de ce n-am face-o,
avizatului interpret. Dintre vegetalele de cea mai aleasă stirpe
Dragoș Cojocaru se oprește cu plăcere hermeneutică asupra
măslinului, plasat “la o benefic-roditoare răspântie între calea
(cea dreaptă) a naturii nutritive și calea (cea răsfrântă, adică
reflectată) a imagisticii simbolice”. Virtuțile dietetice ale
uleiului obținut din fructele atât de bogat conotatului arbore
recomandă prețiosul lichid pentru “alimentația moderată a unui trup
sănătos conținător nu doar al unei minți sănătoase, ci, mai ales,
al unui spirit contemplativ prin excelență, cum este sfântul Petrus
Damiani, care își amintește – cu paradisiacă seninătate – de
renunțarea purificatoare la pământeștile chiolhanuri, întru
limpezirea dumnezeieștii iluminări: al servigio di Dio mi fe’ si
fermo,/ che pur con cibi di liquor d’ulivi/ lievemente passava
caldi e geli,/ contento ne’ pensier contemplativi (Par. XXI,
114-117) («în slujba lui Dumnezeu m-am făcut atât de neclintit,/
încât numai cu mâncăruri din licoare de măslini/ ușor îmi petreceam
timpul vara și iarna,/ bucuros în gândurile contemplative»)”.
Dintre fructele înzestrate cu puternice sensuri alegorice, ce-i
drept, mai puțin dietetice (dar, of, atât de apetisante!) se numără
și smochinele date bine în pârg, de tot rumene și îmbietoare la
păcătoase desfrâuri palatale. În contrast cu asemenea minunate
roade se plasează “scorușii acri”, care – precizează autorul
lucrării – “îi desemnează pe florentinii coborâți din munți și încă
nedebarasați de grosolănia alpestră a provenienței: ca atare,
într-un astfel de cadru nu se cade să rodească smochinul cel dulce,
termen prin a cărui mijlocire reputatul profesor sodomit (Brunetto
Latini, n.n.) își alintă, afectuos, elevul, altminteri pe deplin
meritoriu”.
Admirator al lui Charles Darwin și Konrad Lorenz, pasionat de
zoologie, de etologie și de multe alte asemenea minunate
îndeletniciri, Dragoș Cojocaru fructifică aici serioasele și
aplicatele sale lecturi, dovedind un interes viu pentru lumea
ființelor necuvântătoare, dar cu “moravuri” ce au atras atenția
oamenilor din cele mai vechi timpuri. Pe lângă observațiile din
lumea concretă, criticul scoate la lumină un repertoriu livresc
care atestă o cunoaștere amănunțită a literaturii antice și
medievale ce ar fi putut inspira pe genialul poet. Când stabilește
sursele textuale, interpretul constată cu dreptate că
“binefăcătoarele virtuți și de ponoase aducătoarele vicii își
găsiseră în lumea animalelor destui reprezentanți de inconfundabilă
expresie, anevoie de contestat și inutil de substituit în
capacitatea lor reflectantă: șiretenia vulpii, vitejia leului,
încăpățânarea măgarului, murdăria și nesimțirea neclintită a
porcului”. Cu câteva excepții (acvila ori leul), cele mai multe
simboluri animaliere sunt conotate negativ (Infernul colcăie de
făpturi – cum altfel? – “animalice”).
Interesantă și instructivă, în acest sens, e și anexa din studiul
universitarului ieșean care prezintă “statistica speciilor animale
citate în Divina comedie după Giorgio Celli și Antonella
Venturelli”, pentru că avertizează asupra superiorității Infernului
față de Purgatoriu și de Paradis în privința numărului de specii
animaliere. Și e firesc să fie așa, infernalul tărâm devenind
tocmai spațiul reprezentărilor lumii concrete, ce-i drept,
monstruos degradate, așa cum se și cuvine. Cu cât se desprinde mai
mult sufletul de trup, cu atât spectacolul reprezentărilor
zoomorfe, al hibridărilor anamorfotice ilustrând “animalitatea”
omului se estompează, până la desprinderea de concret în sunetul
pur și celest al dumnezeirii.
În pragul Infernului, în afara lui așadar, sunt plasați
șovăielnicii, figurați alegoric ca viermi: ei sunt cei ce nu au
păcătuit propriu-zis, dar nici nu au făcut binele, sunt “căldiceii”
disprețuiți de Dumnezeul creștin și de poetul florentin deopotrivă.
După “limbul” înțelepților din vechime (față de care Dante,
călăuzit de Vergiliu, își manifestă, ca un egal al lor, admirația),
primul cerc al păcătoșilor stricto sensu este al acelora numiți i
peccator carnali, al luxurioșilor. Pe trepte succesive urmează, cum
bine se știe, după șirul necumpătaților și al violenților,
înșelătorii și, pe treapta cea mai de jos, trădătorii: Infernul
oferă astfel cititorului spectacolul trăirilor vinovate care
transformă omul într-un prizonier al propriilor dorințe, în fond o
imagine a dragostei de viață, care devine, vai!, piedică în calea
mântuirii. Purgatoriul, în schimb, este tărâmul amintirii
păcatului, al căinței, un inter-ludiu, loc tranzitoriu ce păstrează
încă impresiile vii, marcate de regret și de nostalgie, ale
existenței trupești, spulberate însă de promisiunea mântuirii.
Întâlnirea cu Beatrice în paradisul pământesc stă, de aceea, mai
mult sub semnul melancoliei, al sublimei dezamăgiri care deschide
calea unei bucurii spiritualizate, sublime, bucuria contopirii
sufletului cu divinitatea, a desprinderii totale de viață, de
trup.
Finalul poemei evidențiază apăsat însemnătatea erosului în
configurarea universului imaginar al Divinei Comedii: voința
alegoricului voiajor celest e circumscrisă și vehiculată, în
sfârșit, de “iubirea care mișcă sori și stele”. Dacă pasiunea
coboară ființa umană în Infern, tot ea face posibilă și
transfigurarea, sublimându-se în iubire de Dumnezeu, agapé, sub
impulsul rațiunii mântuitoare (e de prisos să mai zicem că
descinderea în Infern, moartea și regenerarea punctează momentele
oricărei experiențe inițiatice). Iată zugrăvite chinurile celor
nevindecați de insațiabila pasiune carnală, precum Paolo și
Francesca (la auzul poveștii lor cutremurătoare – precizează
exegetul căruia nu-i scapă niciodată detaliile cu schepsis –
rătăcitorul poet își pierde cumpătul și leșină): “sufletele
răposaților concupiscenți sunt târâte prin văzduhul întunecat (aer
bruno) de rafalele unui vânt violent (…) care simbolizează, în
ansamblul constructului alegoric, irepresibila (mai corect zis, din
dantesca perspectivă a redempțiunii: anevoie represibila) dorință
sexuală de partenerială contopire, parțial săvârșibilă (și tocmai
de aceea intensamente repetabilă) prin actul acuplării, descătușat
de orice reflexivă cumpănire (che la ragion sommettono al talento –
«care rațiunea o supun dorinței»)”.
Autorul lucrării despică minuțios miezul alegoric al mai mult sau
mai puțin domesticitelor făpturi infernal-animalice trimise în lume
de bogata imaginație dantescă să amintească mereu celor vii de
cumplitele pedepse pe care le atrag după sine ticăloasele năravuri
pierzătoare de nevinovate și imaculate suflete. Printre cele mai
bogat ilustrate figuri se arată că un loc de cinste îl ocupă
“râmătorul suin”, mai ales datorită “asocierii sale indisolubile cu
noroiul și mizeria”. Dacă însă un poet clasic precum Horațiu “se
comparase pe sine însuși cu un porc din turma lui Epicur (Epicuri
de grege porcus), având în vedere aspectul (în parte personalizat)
gras și lucios, însă și o anumită alunecare a epicureismului
horațian spre hedonism”, Dante îi aruncă în mocirlă come porci pe
“violenții mânioși, regi cândva, în viața pământească”,
fructificând însă, în plan alegoric, mai cu seamă metafora
îmbuibării, pentru că “celebritatea medievală a expresivului
omnivor se leagă, printre altele, de numele Sfântului Anton”, de
unde și accentul pus pe “cutuma antoniană de creștere, cu țeluri
desigur umanitare, a grăsunului viețuitor” (a cărui hrană va fi
asigurată, în planul crudei realități istorice, de “vânzarea
falselor indulgențe”). E limpede – observă prompt comentatorul lui
Dante – că “trecerea de la seninătatea clasicilor la sensibilitatea
medievală nu a priit porcului”.
Un alt exemplu edificator îl constituie oaia, simbol atât al
prostiei (când pașnicul animal străbate bolgiile înspăimântătorului
tărâm), cât și al virtuților creștine, al celor supuși și săraci cu
duhul, în Purgatoriu (“în definitivă contradicție cu porcina zarvă
a năpustirii”). Într-o secvență pilduitoare din Paradis oaia devine
“dătătoare de lapte gnoseologic, e însăși Biserica, al cărei uger
îmbelșugat e mereu gata să nutrească pe omul doritor de bine. Iar
mieluțul însuși e omul individual nonșalant, neatent – din exces de
viteză de viețuire – la binefacerea nutritivă maternă, aflată,
altminteri, la o întindere de botic”. Dar, coborând din nou în
lumea întunecatelor chinuri, descoperim “partea bărbătească (și
adultă) a speciei (dătătoare de lână)”, pentru că “doi trădători ai
propriilor rude își exteriorizează mânia (…) izbindu-se cap în
cap, aidoma a doi berbeci”.
Dintre creaturile cu apariții frecvente, menite să ilustreze tot
soiul de apucături mai mult sau mai puțin mârșave, exegetul acordă
o binemeritată atenție boului – a cărui imagine dantescă, suntem
avertizați, “are un caracter exclusiv naturalistic”, evidențiind
ideea de masivitate, de aceea “însuși sfântul Toma din Aquino,
alias doctorul angelic, putea purta podoaba și povara unei porecle
precum boul din Aquino cu fruntea sus, fără nici o bănuială că
vreun discipol neobrăzat i-ar fi pus astfel sub semnul îndoielii,
pe la universitare colțuri pariziene, integritatea intelectuală
care l-a făcut celebru” -, catârului – patruped cu care se
identifică jefuitorul de sacristii Vanni Fucci, “animal hibridizat
(între cal și măgar, deosebiți, firește, sexualmente!)” vădind
“disprețul nutrit de Dante față de anumiți păcătoși damnați” – sau
câinelui – patruped “supraexploatat, atât în viața cotidiană cât și
în alcătuirea repertoriilor simbolice și metaforice”, cu moravuri
detestabile, cum ar fi “scărpinatul” care, “dimpreună cu acțiunea,
adesea complementară, a mușcăturii prin blană, mușcătură imprecisă
dar îndârjită, căutătoare de parazitare nevertebrate exasperante”,
indică o “multiplă revanșă entomologică”.
Pe lângă pilduitoarele imagini din lumea celor care nu cuvântă,
lucrarea evidențiază și “bogata psihologie dantescă” (De Sanctis
considera și el vestitul poem o “admirabilă istorie a sufletului”).
Autorul comentează pe multe pagini memorabila și cruda poveste a
sinucigașului Pier della Vigna, lăsând pentru altă ocazie abordarea
episodului sângeros (ce-i drept, mult mai discutat, și de o forță
artistică cel puțin egală) din ultimul cerc al Infernului – e vorba
de relatarea înfricoșătorului sfârșit al contelui Ugolino, rămas
pentru vecie cu dinții înfipți în țeasta arhiepiscopului trădător
Ruggieri, secvență care lasă deschisă ipoteza canibalismului
tatălui mort de foame după ce, se pare, și-a mâncat propriii copii
(“decât durerea foamea fu mai tare”, glăsuiește Dante în tălmăcirea
lui Coșbuc).
După vizionarea și luarea la cunoștință a unor asemenea fapte
abominabile, poetul părăsește bucuros pestilențialul tărâm și se
îndreaptă spre locurile binecuvântate unde urmează s-o întâlnească
pe aleasa inimii sale, pe Beatrice, întruchipare a principiului
feminin, a purității, identificată alegoric cu Fecioara Maria, dar
și cu Roza mistică (simbol de un semantism obscur și neliniștitor,
ca și în romanul lui Eco și în atâtea alte texte, fie ele
august-revelate sau obscure mistificări). Traseul schițat de
exilatul ghibelin (al cărui creștinism e unul, așa zicând, sui
generis) nu lasă însă loc incertitudinilor morale sau gnoseologice.
Gândirea lui Dante (așa cum pătrunzător și cu miez observă Dragoș
Cojocaru) rămâne marcată, peremptoriu, de optimism epistemologic,
revendicându-se cu mândrie de la nobila și milenara tradiție
creștină. Viziunea sa riguros științifică e totuși relativizată în
plan artistic de sugestiile reprezentărilor “naturii” (însuflețite
ori nu), iar sugestiile acestea subminează univocitatea
înțelesurilor alegoriei și creează ambiguități tulburătoare, foarte
nuanțat și exact sesizate în paginile studiului de față.
La sfârșitul călătoriei prin universul “naturii”, deopotrivă
“naturate” ori “figurate” din Divina Comedie, și fără a uita nici
de “naturantul” principiu atoatezămislitor, Dragoș Cojocaru
promite, spre bucuria celor care îl citesc număr de număr în
paginile “Convorbirilor literare”, continuarea săpăturilor
bibliografice și a lecturilor din opera genialului poet trecentist.
Rubrica sa va purta chiar titlul pe care l-am împrumutat cronicii
de față. Sperăm să fie de bun augur, spre folosul tău, iubite
cetitor, și al culturii române, care nu se mai prea poate lăuda azi
cu italieniști de talia universitarului ieșean.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la
Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut
publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în
filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor
la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala
simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura
Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu –
de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii
despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a
personalitatii, 2007.