Guvernul este strâns într-o menghină. Noua criză la nivel mondial va lovi România, necunoscută fiind doar furia cu care va lovi. Cu o economie strâns legată de cea a UE (trei sferturi din comerțul României este cu statele Uniunii) România este dependentă de evoluția acestor piețe.
INS a anunțat ieri datele privind evoluția exporturilor și a producției industriale. Din acestea se constată o reducere în iunie a ritmului de creștere a exporturilor și a producției industriale, adică a principalelor două pârghii care au scos economia din recesiune. De la mii de kilometri distanță a mai venit ieri o veste rea și una bună: exporturile Germaniei au scăzut, semn că economia mondială încetinește, dar importurile continuă să crească pe fondul cererii interne robuste, ceea ce nu face decât să ne bucure având în vedere că piața Germaniei este principala destinație a exporturilor românești (18% din total).
Temperarea avântului exporturilor românești era anticipată de economiști încă de dinaintea izbucnirii ultimului episod al crizei. Cât de dur vor fi lovite exporturile și, prin ricoșeu, producția industrială de ultimul episod al crizei și cât va însemna acest lucru în evoluția creșterii economice și așa anticipată ca anemică – 1,5% din PIB în 2011 – iarăși rămâne să vedem.
Cert este că la București pericolul a fost simțit. Dacă în urmă cu două – trei săptămâni se vorbea despre majorări salariale și încă din acest an, tonul s-a domolit.
Premierul Emil Boc a susținut în mai multe rânduri în ultimele zile: Avem avantajul unei ușoare stabilități, dar nu avem voie să facem niciun exces care să compromită această stabilitate nici în politica financiară, nici în politica monetară. De altminteri, Guvernul a anunțat înghețarea și pentru 2012 a posturilor în administrație.
Președintele Traian Băsescu a indicat printre vulnerabilitățile României contextul extern mai ales în zona euro și, foarte important, stoparea proceselor de ajustare a costurilor la nivelul statului sau a reformelor structurale majore în plan național, mai ales ca efect al alegerilor de anul viitor. Așadar, la nivelul celor doi stâlpi ai puterii executive – Guvern și Președinție – dar și la nivelul BNR populismul a fost identificat ca sursă majoră de instabilitate. BNR a atras atenția prin vocea lui Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului, asupra pericolului derapajelor în an electoral. Ceea ce pare sigur la acest moment este că decidenții politici au înțeles bine că reducerea în continuare a cheltuielilor la nivelul statului este singura cale rațională de urmat. Și că salariile nu pot fi majorate decât atunci când veniturile sunt sigure și nu iluzorii, cum s-a mai întâmplat în trecut când s-au dat bani în contul unor venituri care nu au intrat niciodată în vistierie.
Dacă totul s-ar sfârși însă aici, am putea spera că, dacă România nu va trece de criză ca Moise prin Marea Roșie, măcar nu va avea parte de o furtună devastatoare.
Problema este că noul episod al crizei ar putea împinge barca Românie nu în vârtej, ci pe o mare liniștită, dar preistorică, într-o zonă “în care nu se întâmplă nimic”.
De când România a ieșit din recesiune o întrebare stă pe buzele antreprenorilor, economiștilor, bancherilor: când va reveni consumul, când se va relua creditarea? – acesta fiind ancorele ce trebuie smulse din nisip pentru reluarea creșterii economice.
Tratamentul prost aplicat primelor simptome ale crizei își arată și acum reacțiile adverse.
Amânarea luării unei decizii la vreme (2009 a fost un an ratat) a obligat România să atace criza nu prin măsuri de relaxare fiscală sau de stimulare a consumului, cum s-a întâmplat prin alte zări, ci, dimpotrivă, prin majorări de taxe și impozite. Reducerea veniturilor oamenilor a condus la prăbușirea consumului cu tot ce presupune el, accentuarea scăderii economice și șomaj. Dincolo de bănuitele manevre electorale ale anunțului creșterii salariilor, majorarea veniturilor ar fi condus la o revenire a consumului și, implicit, la o creștere economică palpabilă. Acum, iată, majorarea salariilor este amânată sine-die, iar despre scăderea impozitelor sau a taxelor care ar fi putut stimula fie munca, fie investițiile, fie consumul nu e cazul să vorbim pentru că nu este “spațiu fiscal”.
Așadar: nu creștem salariile pentru că nu avem venituri și nu scădem impozitele pentru a nu periclita și veniturile pe care le avem. Am putea bălti cine știe câtă vreme în această situație zdrobiți de menghina presiunii pentru austeritate și de nevoia de creștere economică.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.