“Nu esti la Sibiu?!” “Ai fost la Sibiu?” “Mergi la Sibiu?” Astfel de propozitii simple – si chiar fraze mai complicate – au putut fi auzite vreme de aproape o luna (dar mai ales intre 25 mai si 4 iunie) in cam toate conversatiile dintre doi sau mai multi oameni de teatru. Cum se explica acest staruitor interes fata de viitoarea Capitala Culturala europeana nu-i deloc greu de ghicit: oricine are cat de cat a face cu scena stie ca la sfarsitul primaverii si inceputul verii Sibiul devine un oras prin excelenta teatral. Atunci are loc aici FIST, adica Festivalul International de Teatru de la Sibiu. Ajuns, in acest an, la cea de-a 13-a (!) editie, festivalul sibian este cel mai vizibil loc de intalnire, pe solul national, a artistilor din teatrul mondial. Vizibil, anume, nu doar de la noi (si de catre noi), ci si de aiurea, caci despre eveniment te pomenesti intrebat si in Franta, si in Serbia, si in Olanda, ba chiar (mi s-a relatat) pana si in inima Africii. Constantin Chiriac – directorul FIST si al Teatrului National “Radu Stanca” – a visat sa transforme Sibiul intr-un fel de Avignon (de peste jumatate de secol, locul de pelerinaj al lumii teatrale) inca de pe cand era un simplu actor intr-o mica institutie provinciala. Si, cu o tenacitate neobisnuita (si, adesea, neinteleasa) pe frumoasele noastre plaiuri, a si izbutit. Oricum, pana la punctul in care obsesia cantitatii trebuie sa lase loc visului calitatii. An de an, la Sibiu se aduna un numar aproape incredibil de trupe, actori, regizori, dramaturgi, scenografi, critici s.a.m.d. de pretutindeni, cu spectacole “normale”, spectacole de strada, spectacole-lectura, colocvii, dezbateri, lansari de carte, expozitii, ateliere; se vorbeste, in conferintele de presa ce lanseaza evenimentul, despre mii de oameni – si chiar daca ar fi doar sute, tot ar desemna, in comparatie cu ambitiile obisnuite ale unui festival obisnuit, cifre impresionante. Problema este sa gasesti, in aceasta mare de nume si titluri, firele de nisip aurifer – ceea ce nu este intotdeauna usor.
Consideratiile acestea au un caracter general si oarecum abstract. Nu am izbutit sa ajung la Sibiu in acest an si nu am putut lua “pulsul” reuniunii “in direct”. Am studiat insa programul si am vazut unul dintre spectacolele straine care au poposit, in trecere, si prin Bucuresti. La actuala editie, FIST a parut sa se “profileze” oarecum, rezervand o parte importanta din timpul si spatiul sau teatrului rusesc contemporan – idee excelenta. Astfel, sectiunea spectacolelor-lectura a inclus preponderent texte rusesti, iar printre reprezentatiile invitate s-au numarat cateva provenind din zona ex-sovietica (n-ar fi stricat si mai multe…); in plus, copilul teribil al festivalului sibian, adica regizorul ucrainean Andriy Zholdak (descoperire si “investitie” a lui Constantin Chiriac, care poate fi mandru de flerul sau artistic), a tinut o conferinta intitulata aproximativ – FIST inca nu a rezolvat chestiunea traducerilor corecte – “Actorul universal in 32 de puncte: cum sa ucizi actorul prost”. In afara acestui “pachet” masiv, programul a inclus montari apartinand unor nume sonore ale regiei autohtone (de pilda, Asteptandu-l pe Godot de Samuel Beckett in versiunea lui Gabor Tompa, la Teatrul “Tamasi Aron” din Sfantu Gheorghe, si in versiunea lui Silviu Purcarete, la teatrul-gazda, Banchetul, pe texte de Ioan S. Pop si Ioan Moldovan, la Nationalul din Cluj, si Electra dupa Sofocle si Euripide, la teatrul-gazda, ambele in viziunea lui Mihai Maniutiu, Triumful dragostei de Marivaux, la Teatrul “Bulandra”, realizat de Alexandru Darie, Nu se stie cum de Luigi Pirandello, la Teatrul “Nottara”, sub semnatura lui Laszló Bocsardi), precum si un numar de alte reprezentatii, printre care montari ale unor scoli de teatru, spectacole muzicale, recitaluri de poezie. Cum despre majoritatea “titlurilor grele” din oferta nationala am vorbit la vremea premierei lor, nu le mai comentez acum: unele sunt foarte bune, altele… asa si-asa. Ma opresc insa o clipa asupra spectacolului rusesc gazduit, in Bucuresti, de Teatrul Act. Ii cunosc doar titlul – Membrul fantoma – si autorul: Vasili Sigarev. In rest, materialele publicitare ale festivalului (cele ajunse la mine, oricum) pastrau un secret desavarsit; se pare totusi ca e vorba despre examenul “de an” al unor studenti din Moscova, supravegheat de o regizoare, si ea, destul de tanara. Dramaturgul este unul dintre cei mai cunoscuti din “noul val” rusesc (in Romania i se joaca Plastilina); are in jur de 25 de ani si mult talent. Povesteste despre ziua de azi in imperiul de ieri, despre tranzitie, despre noii imbogatiti si proaspetii saraciti, dar povesteste, in primul rand, despre oameni, asa cum stiu sa o faca si alti cativa compatrioti de-ai sai: aratandu-le, concomitent, veselia si tristetea, frumusetea si uratenia, sublimul si abjectia. In Membrul fantoma (acel madular in care, zice-se, simti durerea chiar dupa ce ti-a fost amputat) sunt trei personaje, un student fara locuinta ce se adaposteste intr-un depou de tramvaie, un muncitor semi-abrutizat si o tanara femeie cu mintile ratacite, care-l crede inca viu pe sotul mort, “vazandu-l” in fiece barbat cu ochelari din preajma; si oferindu-i-se. Felul cum regizoarea a stiut si a putut sa reconstruiasca scenic povestea (cu extraordinara simplitate, precizie si sensibilitate) si sa-i indrume pe cei doi baieti si pe fata – actori abia in devenire – sa “descrie” relatiile dintre acesti trei oameni (cu extraordinara simplitate, precizie si sensibilitate) tine, pentru climatul artistic general din teatrul romanesc (plin de ifose, de facaturi si de falsuri), tine, zic, de miracol. Asa incat, din punctul meu de vedere – si, din cat mi-am dat seama – din punctul de vedere al celorlalti circa 14 spectatori de la Act, chiar daca nu ar fi adus decat acest micut spectacol, Festivalul International de Teatru de la Sibiu, editia 2006, si-ar fi indeplinit fara gres menirea.