Poemele lui Ibrahim al-Mulla, inspirat reunite sub titlul Oprit fiind de la vorbire (traducere din limba arabă: George Grigore; prefață: Omar Abdulaziz) alcătuiesc cel de al doisprezecelea volum publicat de Editura Ars Longa în Colecția „Alif” (coord: George Grigore) și, în același timp, cel de al treilea aparținând unui scriitor din Emiratele Arabe Unite.
De factură romantică, înveșmântate în tonalități cvasi-elegiage, versurile poetului emiratez îl apropie pe cititor de un inefabil joc de lumini și umbre al prezenței și al absenței persoanei iubite a cărei îndepărtare deschide larg porțile memoriei: „casa este plină de tine/ casa cea aidoma templului magilor/ își va aminti de tine/ ori de câte ori mireasma ta va adia/ peste prag/ ori de câte ori marea va străpunge oblonul ferestrei/ casa pe care am părăsit-o/ pe buza amintirilor/ pe marginea sigură a privirii/ te va aștepta/ floarea din curte va cânta/ ori de câte ori va pica roua ochilor tăi/ sau va-nflori trandafiriu în inima ta rana zidurilor/ te vei întoarce fără umbră și fără intenții/ o casă de paie, văzduhul pustiu/ păpușa aruncată/ pe-un țărm îndepărtat/ mai îndepărtat decât socoți: iluzia speranței (O casă).
Ricoșând printre simboluri, petele de culoare de multe ori întunecate ale metaforei dau la iveală orizonturi interioare a căror curgere unește spații și timpuri, conturând o stare de spleen metafizic: „adânc se duce/ barca noastră încărcată cu negura/ amintirii pragurilor coborâtoare în apă/ departe și adânc/ precum plânsul teiului/ în privirea părăsită a unei păsări/ acolo/ unde părul tău/ pe apele aurii se revarsă/ acolo… dispărem/ departe și adânc/ precum morții pe buzele surâzătoare (Ceea ce nu se vede).
Elaborate, dar lipsite de stridențe, metaforele reliefează cu naturalețe gânduri și trăiri, lăsând sensurile să se înlănțuie de la sine dincolo de paradoxul imaginii: „speranța neagră/ speranța care seamănă cu o corabie scufundată/ despuiată și seacă/ ceea ce iubim/ este puțin/ căci este către moarte (Soartă).
Viața, moartea, iubirea, absența, îndepărtarea, timpul, exilul, mica sau marea trecere ca ecou peste secole al virgilianului fugit irreparabile tempus constituie temele predilecte ale poemelor lui Ibrahim al-Mulla pe care acesta le abordează într-o manieră obsesivă, dar totuși firească, în încercarea de a contura cu sinceritate un demers ontologic personal, unde căutarea face loc contemplării unei realități plasate sub semnul fatidicului cu neputință de controlat: „nu era sigur ceea ce am văzut/ poate că erai tu/ lăsând tainele să scape/ prin acea tristețe abisală/ prin acea rană făr-de oblojire/ ca și cum tainele/ ar fi un șir de coșciuge/ ce alunecă unul după altul/ în apă (Tristeți ușoare), chiar dacă „încăperea […] este plină de cuvinte” (Îmbulzeală), spune poetul, de cuvinte care „se topesc/ picătură… picătură/ în somnul cel mare (Topire).
Fără a izbi ochiul și fără a frapa prin exuberanțe baroce de stil și prin paradoxuri imagistice căutate, versurile poetului emiratez „plecat în deșert/ oprit fiind de la vorbire”, după cum mărturisește el însuși, rețin mai mult privirea și învăluie sufletul, dăruind cititorului o oază de liniște și de reflecție interioară, un autentic loc de popas în mijlocul tumultului prozaic al vieții cotidiene.