Traducerea de Mirella Acsente.
Adam și Cynthia Morey sunt cuplul perfect. Inteligenți, fermecători, frivoli, trăiesc clipa, fără ca nimic să le stea în cale. Au puțin peste douăzeci de ani, și căsătoria li se pare ocazia perfectă pentru a rupe legăturile cu părinții. Adam este un băiat atrăgător, Cynthia este frumoasă și vanitoasă. Șase ani mai târziu, locuiesc într-un cartier de lux din Manhattan și au devenit cuplul tipic de aspiranți la un statut social la care mulți doar visează. El lucrează în domeniul investițiilor de capital de dimineața până seara, este favoritul șefului (pe care îl disprețuiește) și a început să câștige o mulțime de bani, nu întotdeauna în mod legal. Ea stă acasă cu copiii, iar efortul de a petrece aceleași zile repetitive ce par să nu se mai sfârșească a ajuns să o obosească. Cei doi au o singură mare ambiție: să devină și mai bogați, să ajungă, prin orice mijloace, la o poziție socială și mai înaltă. Și norocul este de partea lor: într-o bună zi Cynthia și Adam câștigă o sumă uriașă de bani… Copiii, la rândul lor, învață să profite de tot ce-i înconjoară: dacă au probleme, știu că vor reuși întotdeauna să scape, ca toți bogații din lume.
Privilegiații este odiseea unui cuplu atins de noroc, schimbat de timp și călăuzit, mai presus de toate, de o dragoste nemărginită. Lirică, provocatoare și strălucit scrisă, cartea este o meditație de actualitate despre familie, avere și despre vremurile în care trăim.
„Dee este fermecător, expresiv, sensibil și, de multe ori, extrem de amuzant… un scriitor plin de eleganță, vitalitate și complexitate.” – The New York Times Book Review
„Sclipitor… Jonathan Dee este un portretist remarcabil, are talentul deosebit de a prezenta cu profundă empatie punctele de vedere ale personajelor sale.” – The Washington Post
O nuntă! Prima dintr-o întreagă generație; mirele și mireasa nu au decât douăzeci și doi de ani, o vârstă tânără pentru căsătorie în zilele noastre. Majoritatea prietenilor lor au ajuns aici ieri și, deși se află în Pittsburgh, un oraș cu o jumătate de milion de locuitori, afișează un aer de dezorientare snoabă politicoasă, pentru că vin de la New York și Chicago, dar și pentru că, să-și imagineze că acum se află în mijlocul pustietății, se potrivește cu felul în care privesc ei întregul eveniment, noutatea lui încărcată de magie și neliniște. Bineînțeles, cu toții, când erau copii sau adolescenți, au fost la nunta vreunui unchi sau văr, ori, în câteva cazuri, chiar a mamei sau a tatălui lor, așa că din acest punct de vedere știu la ce să se aștepte. Dar aceasta este prima oară când participă la un asemenea eveniment ca prieteni și persoane de aceeași vârstă cu cei care-și unesc viețile; iar exuberanța ciudată, anarhică pe care o simt este legată de teama că sunt trași de niște surogate în lumea adulților responsabili, o lume a cărei ieșire va dispărea în spatele lor și pentru care se simt, cu mândrie, nepregătiți.
Ei sunt niște adulți care pretind că sunt copii care pretind că sunt adulți. Cina care a încheiat repetițiile pentru nuntă, din seara trecută, s-a sfârșit cu amenințările managerului restaurantului, care, depășit de situație, a anunțat că va chema poliția. Ziua care urmează se prefigurează ca o combinație imprevizibilă de tabără și ocazie plină de importanță. Cu nouă ore înainte de momentul la care trebuie să se afle la biserică, mulți dintre ei mai dorm încă, dar deja pereții vechi și groși ai Clubului Atletic din Pittsburgh par să vibreze de un entuziasm arogant debordant.
Este mijlocul lui septembrie. Începând cu Ziua Muncii, un val târziu și descurajator de căldură s-a abătut peste jumătatea de vest a Pennsylvaniei. Cynthia se trezește în casa mamei sale, într-un pat în care se mai trezise doar de vreo cinci sau șase ori în viață, și primul ei gând se îndreaptă către temperatură.
Își trage pe ea un tricou, în caz că mai e cineva treaz, trece peste enervanta ei soră vitregă Deborah (niciodată Debbie), care doarme, în pijama de flanel, pe jumătate căzută de pe canapeaua din living, și deschide încet ușa glisantă ce dă pe terasă, de unde poate să vadă în depărtare câteva steaguri atârnând blege deasupra terenului de golf de la Fox Chapel. E răcoare, oricum suportabil de răcoare, deși e încă prea devreme ca să-ți dai seama cu siguranță cum va fi în cursul zilei. Probabil că nici măcar nu e șapte, își spune ea. Nu că și-ar face probleme. Imaginea domnișoarelor ei de onoare lipindu-și de frunțile înfierbântate sticle reci de bere, sau cea a lui Adam ștergându-și picăturile de transpirație din ochi în vreme ce își recită jurămintele, o face doar să zâmbească.
Nu e genul care clachează atunci când lucrurile nu merg perfect; ceea ce ontează cel mai mult pentru ea e ca această zi să fie una pe care nimeni dintre cei care o cunosc să nu o uite, o zi despre care prietenii ei să aibă mereu ceva de povestit. Se întoarce și intră din nou în cameră, lăsând în spate urmele din ce în ce mai neclare ale pașilor ei în stratul gros de rouă așternut pe scândurile de cedru ale terasei. Nu-și imaginase niciodată o nuntă în Pittsburgh, pentru că nu avusese niciodată vreun motiv ca să și-o imagineze, asta până când mama ei s-a recăsătorit și s-a mutat aici cu doi ani în urmă. Dacă s-a întâmplat totuși să-și închipuie cumva, Cynthia presupusese întotdeauna că se va mărita în Joliet Park; dar la jumătatea ultimului ei semestru la Colgate a aflat că tatăl ei vânduse vechea lor casă de acolo, în care el nu mai locuise de mult; și când ea și-a anunțat logodna, două luni mai târziu, mama ei, Ruth, a intrat într-una din crizele ei de încăpățânare despre cum Warren, tatăl vitreg al Cynthiei, „face parte din această familie“ și că ea nu accepta nici o aluzie că această afirmație nu ar fi fost în întregime adevărată. Nici nu se punea problema să le oblige pe aceste personaje superimportante să se întoarcă la locul destrămării familiei din Joliet Park, să le asculte cum se plâng de aranjamentul la mese și de vechii prieteni a căror loialitate de după divorț era uneori dureros de ambiguă. Ar fi fost un soi de nostalgie oribilă și cu totul inutilă. O nuntă înseamnă pe bună dreptate un viitor, asta dacă înseamnă ceva. Ar fi putut să se căsătorească în New York – unde Cynthia și Adam deja împărțeau un apartament – și, de fapt, acesta era aranjamentul asupra căruia a insistat și Adam, cu delicatețe, pe motiv, tipic bărbătesc, de maximă simplitate. Dar adevărul e că asta nu i s-ar fi părut suficient de ieșit din comun Cynthiei; ar fi fost mult prea puțin diferit de o seară obișnuită de sâmbătă petrecută în oraș cu prietenii, bând și dansând, îmbrăcați doar cu niște haine mai șic și ascultând o trupă mai proastă. Nu știa prea bine de ce ar fi trebuit să-i placă ideea asta – marea nuntă siropoasă, genul de nuntă pentru care toată lumea va trebui să-și facă planuri de călătorie –, dar nu-și făcuse un obicei din a-și pune sub semnul întrebării dorințele. Așa că a rămas Pittsburgh. Adam a ridicat din umeri și a spus că tot ce voia el era să o facă fericită; tatăl ei i-a trimis o scrisoare drăguță de acolo de unde locuia el acum, din care se înțelegea că întreaga idee fusese, de fapt, a lui; iar Warren a ripostat deschizându-și carnetul de cecuri, o consecință – ca să spunem adevărul – de care nu se poate afirma că Cynthiei nu i-a păsat.
Acum trece în vârful picioarelor pe lângă canapea ca să n-o trezească pe Deborah, pentru că trezirea ei ar putea să o oblige să vorbească, și în ziua nunții tale sunt anumite încercări de care ar trebui să fii ferit. Ele două nu se cunosc prea bine, dar sunt unele lucruri mărunte legate de Deborah care stârnesc disprețul Cynthiei, ca și cum ar fi locuit împreună mulți ani la rând. Pijamalele de flanel, de pildă. E cu doi ani mai mare decât Cynthia, dar atât de friguroasă congenital, încât parcă ar fi colegă de cameră cu Ruth într-un azil de bătrâni. Casa a fost cumpărată cu gândul la o a doua viață, o viață în care copiii erau mari și plecați pe drumurile lor, ceea ce explică de ce există o singură cameră pentru oaspeți. Deși canapeaua pare satisfăcător de incomodă, Cynthia s-a gândit la o campanie de a o trimite pe Deborah la Clubul Atletic împreună cu toți ceilalți invitați, pentru ca Marietta, domnișoara ei de onoare și cea mai bună prietenă, să stea în locul ei în casă. Dar obligațiile de familie sunt nerezonabile. Nu are absolut nici o logică faptul că această tocilară asexuată și în mod clar ostilă trebuie să se numere printre domnișoarele ei de onoare, și, ca urmare, una dintre multele prietene apropiate ale Cynthiei să se simtă rănită; totuși, iat-o aici.
În bucătărie, Ruth, mama Cynthiei, al cărei nume de familie este acum Harris, bea în picioare o ceașcă de ceai, într-un halat de baie până la glezne, verde, pe care îl ține cu mâna închis la gât. Cynthia trece pe lângă ea și deschide frigiderul fără niciun cuvânt.
– Warren a ieșit, spune Ruth, ca răspuns la o întrebare pe care Cynthiei nici nu-i trece prin cap să o pună. S-a dus să-ți ia niște cafea. Noi nu ținem în casă decât decofeinizată, așa că a ieșit special pentru tine.
Cynthia se încruntă gândindu-se la insolența cafelei decofeinizate, un fetiș al celor bătrâni și deprimați. Aruncă niște pâine pe blat și se ridică în vârful picioarelor ca să caute în dulap, acolo unde își aduce aminte că sunt ținute gemurile vechi; apoi, simțind privirea mamei sale, întoarce capul ca să se uite peste umăr și spune:
– Ce-i?
E lenjeria; faptul că defilează de colo-colo în ea, dar și Lenjeria în sine, lipsa ei de insipiditate, faptul că fiica ei a devenit o femeie căreia îi place să cheltuiască mulți bani pe lenjerie. „Nerușinare” e cuvântul potrivit. Tot ce vrea Ruth e puțină solemnitate pentru ziua de azi, dintre toate zilele, un sentiment adecvat de nervozitate sau chiar de teamă, pentru care apoi s-ar putea gândi la o modalitate de a-l liniști.
Un ultim moment de dependență. Dar nu; a devenit clar, cu săptămâni în urmă, că pentru fiica ei toată povestea asta nu e deloc un rit de trecere către condiția de femeie – e o petrecere, o mare petrecere pentru ea și toți prietenii ei, iar Ruth și Warren sunt acolo doar ca să achite nota de plată. În ultimii șase sau opt ani, aproape de fiecare dată când își vedea fiica, o anumită expresie apărea pe fața lui Ruth, o expresie gen „las’ că vezi tu”, deși întrebarea „ce să văd?” nu e una la care ar putea răspunde, așa că nu deschide gura. Stomacul plat al Cynthiei, șoldurile ei înguste și puternice și, în primul rând, felul în care umblă cu o asemenea lipsă de pudoare într-un trup a cărui apropiere de idealul modern cu siguranță că urmează să provoace o gamă imprevizibilă de reacții: femeile mulțumite de sine sunt adeseori privite cu dispreț în această lume, și de mulți ani, în general doar încruntându-se, Ruth încearcă să-și strecoare părerile în conștiința publică. Dar se mustră singură; astăzi, oricât ar contrazice-o cineva, nu e o zi oarecare. Simte ecoul stins al propriei groaze în ceasurile de dinaintea primei sale nunți, o groază care era în parte sexuală, ceea ce poate fi privit ca o legătură între ele, chiar dacă sexualitatea fiicei sale e un subiect pe care ea a pierdut de mult curajul de a-l aborda.
– Așadar, spune ea, încercând un ton împăciuitor. Asta e ziua ta specială.
Și Cynthia se întoarce, cu gura deschisă, și râde – un râs pe care Ruth l-a mai auzit înainte, unica alinare pentru ceea ce este un refugiu în amintiri din vremea când singurul ei copil era bebeluș.
În spatele lor, ceasul digital de pe cuptorul cu microunde arată, clipind în tăcere, ora șapte și jumătate. În living, Deborah, care fusese trezită de propriul sforăit, scoate un mic geamăt pe care nu-l aude nimeni și își înfundă și mai mult capul în spațiul dintre perne și spătarul canapelei. La Clubul Atletic, recepționera de weekend studiază hârtia printată pe care o ține în mână și sună în camera lui Adam. A văzut programarea Evenimentelor Zilei și a recunoscut numele lui ca fiind cel al mirelui; la salutul de trezire scris în partea de sus a hârtiei adaugă și propriile ei urări de bine, pentru că l-a văzut aseară și i se pare drăguț.
– Mulțumesc, spune Adam și închide. Și se duce direct la fereastră ca să vadă cum e vremea. Dar fereastra lui are vedere spre alee; probabil că o să-și dea mai bine seama de prognoza zilei de la televizor. Îl deschide, cu sonorul mut, dar apoi se întinde din nou în pat, cu degetele împletite la ceafă, și uită să-l mai privească. Nu poate să sufere să doarmă singur și poate că acesta este motivul pentru care a petrecut minutele de dinainte să sune telefonul visând ceva bizar, un vis în care conducea o mașină fără volan, o mașină care răspundea la cele mai ușoare schimbări ale centrului său de greutate, la fel ca un skateboard sau o sanie.
Mai are o oră până la micul dejun în restaurantul hotelului cu părinții și cu fratele său mai mic și cavaler de onoare, Conrad. După ce se gândește la asta, încearcă să uite din nou totul, pentru ca să pară sincer nevinovat dacă întârzie. Are o ușoară mahmureală după cina de aseară, deși, reflectează el, alții vor avea de ce să fie mult mai mahmuri decât el. E prea devreme ca să o sune pe Cynthia, care probabil că încă mai doarme. Ceea ce l-ar calma cu adevărat ar fi să facă sex cu ea – de fapt, așa încep cele mai multe dimineți ale sale; sexul îi alungă neliniștile vagi cu care se trezește –, dar astăzi așa ceva nu are să se întâmple. Brusc, își arcuiește spatele și bate cu pumnul în peretele de deasupra tăbliei patului, în peretele pe care camera lui îl împarte cu cea unde stă Conrad. Conrad nu aude; s-a trezit deja de-o oră și acum stă sub duș și își repetă toastul. A fost singura obligație care l-a făcut să șovăie când a acceptat rolul de cavaler de onoare. Ori de câte ori trebuie să vorbească în public se înroșește și tremură; și ar fi relativ ușor să facă asta în fața unei săli de bal pline de străini și nu în fața prietenilor și familiei care au voie să-l tachineze nemilos pe termen lung, oameni în fața cărora nici nu se pune problema să se prefacă măcar pentru câteva minute că ar fi altcineva.
– Sunt un cuplu magic, spune el, pentru că aceasta este o frază la care s-a poticnit la repetițiile anterioare; și acum e prea târziu ca să o refacă. Sunt un cuplu magic! Rahat!
Și o ia de la început.
Cei care se trezesc în celelalte camere de la primul și al doilea etaj ale Clubului Atletic sunt prieteni ai mirelui și ai miresei – cupluri de prieteni, prieteni care au adus cu ei însoțitori deosebit de serioși sau de promițători – și aproape toți se pomenesc acționând, la acea oră, dintr-un impuls sexual care este neliniștitor de puternic până și pentru efervescența tinereții. Unii râd, iar alții se uită în ochii partenerilor lor cu o nevoie a cărei amintire îi va face să-și evite privirile peste o oră. Ei nu sunt obișnuiți cu destrăbălarea camerelor de hotel; iar siguranța că în acest weekend anume nu doar s-au infiltrat într-un club convențional, ci chiar au pus stăpânire pe el oferă un sentiment tainic de grup fiecărei partide de sex, un simțământ de orgie care îi face să dorească să îi ofenseze pe străini, să se epuizeze până ce zidurile acestei clădiri se prăbușesc.
Chiar e un cuplu care lovește atât de zgomotos tăblia patului de peretele din spatele patului părinților lui Adam, încât mama lui se roagă în gând să nu-i cunoască pe cei doi. Îi spune soțului ei să sune la recepție și să se plângă, dar el este în baie și aude, ca de obicei, doar ceea ce vrea să audă. La opt treizeci, mașina Mariettei intră pe aleea din fața casei familiei Harris. Ea și Cynthia, încă dezbrăcată, se sărută în bucătărie ca două surori.
– Dumnezeule, e-al dracului de cald aici, spune Marietta. O, bună, doamnă Sikes. Adică doamnă Harris!
E mai mult decât poate suporta Ruth; zâmbește premonitoriu și se retrage din bucătărie.
– Ei, mergem să ne ocupăm de păr? spune Marietta, dar apoi, brusc, Deborah apare în pragul ușii, cu părul încâlcit, cu fața iritată de la stofa aspră a canapelei, uitându-se la ele cu o ură tribală.
– Îți sună telefonul, îi spune surorii sale vitrege, după care se întoarce și pleacă.
Telefonul este pe podeaua dormitorului, sub jacheta pe care Cynthia a purtat-o la cina de aseară. Marietta o urmează prin living.
– Mersi că mi l-ai adus, Debski, spune Cynthia, deși Deborah a dispărut în baie. Deci, nu ți-ai adus rochia? Unde e?
– În congelator, spune Marietta.
– O, nu fi copil. N-ai auzit? E Ziua mea Specială.
– Păi, asta era ideea. Tu ești mireasa. Încă mai poți să schimbi toată ținuta obligatorie în, să zicem, ținută de plajă.
– Poartă tu maiou la nunta ta, scârbă, spune Cynthia. Nu așa umblăm noi aici în Pittsburgh.
– Am senzația aia de murdărie, spune Marietta. Asta-i tot ce zic.
Fragment din „Privilegiații” , de Jonathan Dee, în curs de apariție la Editura Litera. Traducere de Mirella Acsente