Un leagăn, spatele de argint al unui bătrân
pe care întunericul îl face strălucitor,fereastra cenușie, inima liniștită
și pentru o clipă suferi de un viciu de gândire:
Totul ți se pare trist, dai deoparte viața
pielea nou născutului fulguindu-și minunea,
te chricești în umbră, îți muști degetele și plângi
oare de ce?
Nimeni nu te înțelege
Lumea clatină din cap a mirare
o invidie rea se rostogolește ca o piatră de munte
“nu mai poate de bine”, “sufletul”, “greața fericirii”
balsamul prea binelui îl sufocă, “se preface”, “alintul”
și oare câte alte cuvinte
se adună ușor, se înghesuie în turmă
să numească pâlpâinda frică de moarte
Cine-mi astupă gura
ca un iubit sărutându-mi teama hohotitoare,
cine-mi respiră privilegiul că tremur.
Din volumul “Vietăți fericite”, Editura Eminescu, București 1980