(indicații de ieșire)
Împăturită noaptea-n foaie.
O-nțep și curge în odaie.
Strivesc păduchi subțiri pe foaia albă
Și sîngele supt dincolo se scaldă.
Se-ncheagă, prinde vîrful de bot
și nu-l mai lasă.
Și-l plimbă prin măruntaie,
Se lasă cotrobăită de el.
Bîntuită,
Pînă cînd atinge marginea
și odată pică
pe podeaua reală
care răsună, goală,
cu ecou pînă în cotul amorțit
(craniu de obiect oarecare
refolosit, înghițit),
în jurul căruia, gras,
universul prinde glas
încercînd să citească ce vede, ce-a scris:
un întuneric în mijlocul zilei, o eclipsă;
între începutul și sfârșitul limpezi – o lipsă.
Din volumul Cinci, Editura Litera, București, 1982