Santiago Gamboa (Bogota, 1965, foto 1), a studiat Literatura
la Universitatea Javeriana din Bogota. S-a mutat în Spania, unde a
locuit până în 1990 și și-a susținut licența în Filologia Hispanică
la Universitatea Complutense din Madrid, iar apoi s-a mutat la
Paris, unde a urmat cursurile de Literatură Cubaneză la
Universitatea Sorbona.
A debutat ca romancier cu “Páginas de vuelta” (1995), operă cu
care s-a remarcat drept una dintre vocile cele mai inovatoare din
noua generație de ficțiune columbiană; au apărut mai apoi romanele
“Perder es cuestión de método” (1997), care i-a adus recunoașterea
criticii internaționale, cu traduceri în italiană, franceză,
greacă, portugheză, cehă și germană, și despre care se pregătește
acum un film, și “Vida feliz de un joven llamado Esteban” (2000),
roman care de asemenea a contribuit la afirmarea internațională și
care i-a mărit prestigiul. Este autorul cărții de călătorie
“Octubre en Pekin” (2001).
Ca ziarist, a fost colaborator la Departamentul America
Latină, la Radio France International, în Paris; corespondent la
ziarul El Tiempo din Bogota și comentator la revista Cronos. Acum
trăiește la Roma.
2.
Cineva care face ocolul lumii
Mă numesc Suárez Salcedo. Prenumele meu n-are importanță; sau,
mai bine zis, mi-e un pic rușine cu el, așa că deocamdată prefer să
nu-l spun. Mai încolo, dacă o să mă simt în largul meu, poate că
vi-l voi spune. Sunt un tip comun, una din persoanele care își
plătesc la timp impozitele, care se bucură de ascensiunea în
carieră, care aplaudă când aterizează avionul și care, câteodată,
își pierd busola, disperă, și atunci au nevoie de alinare. Dar
important este că trăiesc în Paris de aproape douăzeci de ani, în
ciuda faptului că m-am născut în Bogota – am patruzeci și doi de
ani -, că sunt jurnalist și că programele mele, înregistrate pe
casete, ajung la o sută șaptezeci de posturi radiofonice din
America Latină.
Lucrez la Postul de Stat Francez, organizație care mă plătește
pentru ca aceste programe să fie expediate la timp, în fiecare joi,
spre multiplele lor destinații. Reportajele sunt pe diverse teme
de natură socială, culturală, științifică și inclusiv politică,
chiar dacă rolul nostru nu este să ne exprimăm opinia despre rufele
murdare ale Franței – ale Franței în lume, de aici și numele
programului: “Franța în lume”-, din contră: să încercăm să arătăm
ce este bun, ce este demn de urmat și exemplar. Totuși: când este
necesar suntem neîndurători, căci în această țară libertatea
presei există. Șeful nostru, domnul Casteram, n-ar împiedica
niciodată înregistrarea unui program critic. Eu cu atât mai puțin,
domnule dragă, în ciuda bârfelor pe care le șușotesc ziariștii mei,
despre care desigur că aflu întotdeauna, căci am urechi mari care
aud până la automatul de cafea; orice acuzații mârșave mi s-ar
aduce, după cum spuneam, adevărul este că eu refuz înregistrări
doar când sunt prost făcute, când văd că nici cu o slujbă la
Sfântul Duh în Biserica Americană – cea mai apropiată de
studiourile noastre, situate în Quai de Grenelle – nu se pot drege.
Atunci devin nemilos, căci e viața mea în joc, și le cer să o
refacă sau să recurgă la acel gest minimal de demnitate care constă
în a face ghemotoc banda înregistrării, a ținti și a-l arunca la
coșul de hârtii.
Cât privește alte aspecte ale vieții mele, trebuie să recunosc
că aceasta este deosebit de simplă, ca să nu spun plictisitoare –
ceea ce-mi permite să apreciez aventura care e gata să înceapă,
deși nu trebuie să mă grăbesc cu detaliile. După un al doilea eșec
în viața de cuplu am decis să trăiesc singur, lăsând ușa deschisă
flirturilor ocazionale, atunci când nu au profil de relație
stabilă. Și astfel, fără a fi câtuși de puțin Tyrone Power, am
reușit să-mi creez o mică rețea de “prietene” cu care ies la
sfârșit de săptămână, după modelul: de luni nu-mi mai amintesc dacă
te-am văzut, sau și mai bine, îmi amintesc, dar fără obligația de a
suna
să întreb cum te simți, ce faci sau cum e suflețelul tău în
dimineața asta, în fine, chestii din astea care se spun într-un
cuplu. În Paris sunt mulți cei care locuiesc singuri și care sunt
dispuși la asemenea tip de contacte, ceea ce presupune un mare
avantaj. Este, inclusiv, o tendință în creștere, după cum am citit
într-un articol apărut în ziarul Libération, secțiunea “Vie
Moderne”: “Perechile solitarilor”, așa li se spunea.
Dar să le luăm pe rând.
M-am despărțit de a doua mea nevastă, Corinne, treizeci și
șase de ani, franțuzoaică născută în Lille, angajată la Mapfre
Asigurări, agenția Place de Clichy, după un rușinos episod pe care
nu știu dacă să îndrăznesc să-l povestesc. În fine, voi face un
efort. Într-o zi m-am întors acasă înainte de ora obișnuită, căci
din cauza unei ciudate greve a sindicaliștilor de la salubritate,
clubul de șah din cartierul XIV, în care joc două seri pe
săptămână, era închis. Așa că am ajuns acasă, am lăsat pantofii la
intrare să nu zgârii parchetul (cerința Corinnei) și mi-am pus un
pahar de lapte degresat ca să-l consum cu fursecuri cu conținut
caloric scăzut. Cu paharul în mână am mers spre birou, atras de
muzică, nerăbdător să văd ce făcea Corinne, vrând să o surprind,
sau și una, și alta, și, uitându-mă prin ușa întredeschisă, am
văzut-o din spate. Dar n-am îndrăznit să o salut, căci era într-o
poziție ciudată. Curios. Atunci am împins un pic ușa și am văzut
calculatorul pornit. Ce făcea? Își dăduse jos pantalonii până la
genunchi și chiloții până la jumătatea pulpelor, avea și căștile
puse. M-am apropiat din spate, pregătit să-i dau una ușor peste
umăr și să-i spun: “Sunt aici, iubito, sunt gata!”, când am văzut
între picioarele ei una din camerele acelea care se conectează la
calculator. Din reflex mi-am ridicat privirea și am văzut ecranul,
lucru pe care nu-l făcusem până atunci, și puțin a lipsit să nu-mi
scape un țipăt, căci în fereastra centrală se vedea o oribilă sulă
neagră cu venele umflate și, desigur, o mână care o mângâia. O
mână, firește, cu degete pline de inele. Într-o parte a ecranului
erau ultimele fraze schimbate în scris înainte să-și dea jos
pantalonii și să treacă la microfoane, iar acolo, spre rușinea mea,
am citit cu coada ochiului următoarele: “Vreau sula asta caldă în
gura mea, calcă-mă în picioare, sodomizea-ză-mă.” M-a năpădit un
val de furie, dar în aceeași clipă am auzit-o pe Corinne suspinând;
în ciuda căștilor, era incredibil că nu sesizase prezența mea.
Începuse să-i vină, așa că m-am retras. Pe urmă, a strigat ceva ce
n-am reușit să înțeleg, moment în care s-a terminat și discul,
care, ca detaliu fie spus, era “Tricornul” de Manuel de
Falla.
Năucit, am ieșit din casă, am intrat din nou ca și cum nu s-ar
fi întâmplat nimic și am mers pe hol fluierând. “Corinne, chérie,
ești acasă?” Ea mi-a răspuns din birou, “Aici sunt, iubire! Vin
într-o clipă să te salut.” Eu am strigat din bucătărie că n-am
putut juca șah din pricina unei greve a celor de la salubritate iar
ea, dinăuntru, a răspuns că-i păcat, dar că era mai bine așa,
pentru că astfel puteam cina mai devreme și după aceea să ne uităm
la unul din filmele pe care le închiriasem de la Blockbuster. După
aceea adăugă: “Așteaptă-mă, ies acum de pe internet, am înnebunit
cu investigația asta despre legislația polițelor în Europa.”
Corinne, cum am spus deja, era agent de asigurări.
M-a dărâmat văzând-o apropiindu-se; de aceea a trebuit să fac
un efort supraomenesc – care, în treacăt fie zis, a făcut să-mi ia
foc ulcerul – ca să par civilizat, precaut, parizian.
Ceea ce m-a doborât n-a fost trădarea – deși nu știu dacă, în
realitate, așa ceva se poate numi trădare -, ci modul simplu,
aproape cotidian, în care era în stare s-o ascundă. “Nu e prima
dată”, mi-am zis, “trebuie să se fi întâmplat de mai multe ori
înainte”. Și atunci, deodată, femeia din fața mea nu mai era
Corinne, ci altcineva necunoscut. Cineva care-mi schimba nu numai
prezentul, ci și trecutul, pentru numele lui Dumnezeu. Mi-am adus
aminte, retrospectiv, de cele o mie și una de nopți în care ea se
culca târziu pentru că muncea pe internet, și am presupus că acea
mână avea un chip, și chipul o voce, și, urmând această logică,
cine știe în ce oraș, din ce țară îndepărtată, erau înregistrate
delicatele cute ale sexului ei, ritmul contracțiilor ei, respirația
ei agitată, și că acel cineva pleca la muncă având-o în minte, i se
scula pe stradă sau se masturba în toaleta de la birou cu acea
imagine în cap, cu acea voce denaturată de microfonul
calculatorului, care metalizează tonurile, sau, mai rău, povestea
prietenilor lui la bar, mi-am tras o franțuzoaică, are părul blond
și clitorisul roz, cine știe ce fraier o fi soțul, sau, fără
îndoială, mergând la culcare, îmbrățișa o altă femeie și îi
spunea noapte bună, iubire, la fel cum îmi spunea mie Corinne când
în sfârșit se hotăra să se culce.
– Am văzut ce făceai – i-am spus abia auzit -, cine este
proprietarul acelui falus?
La început a negat totul, dar două minute mai târziu și-a dat
seama că era inutil. Atunci, reacția ei cunoscu două momente foarte
intense: primul în care m-a asigurat că era vorba de un joc și că
nu cunoștea persoana, căci era prima dată când intra pe un chat
pornografic; și al doilea, în care mă învinovățea, cu argumente
legale, că-i violasem intimitatea. Contractul casei din Boulevard
Arago, colț cu piațeta Gobelins, era din fericire pe numele meu,
așa că i-am spus fără să las din mână paharul cu lapte:
– Mă duc să văd Ghost Dog, de Jim Jarmusch, la cinematograful
Gaumont de Montparnasse. Când mă întorc, nu-i nevoie să mai fii
aici.
Unicul meu gest latino-american, adică pe potriva felului cum
suntem văzuți noi, latino-americanii, în Paris – ca niște porci
machiști -, a fost să izbesc paharul de perete înainte să ies și
să-l fac țăndări lăsând o pată mare albă pe tapet. Acel tapet
oribil care decorează majoritatea caselor pariziene.
Normal că n-am văzut filmul, din contră, am fost să mă îmbăt
la L’Oiseau du Peu, în Bastilia, dar asta Corinne n-a știut-o
niciodată; n-a știut nici că la două dimineața am vomitat în
canalul Saint Martin blestemând-o și blestemând țara aceea
îndepărtată care, într-o noapte ca asta, mă abandonase încă o dată
și care mă făcea să plâng de nostalgie, de durere, de râs, de
scârbă, tot ce n-am făcut niciodată când eram cu Corinne de teamă
să nu-i par prea metec, ceea ce, la urma urmelor, am fost
întotdeauna și nu voi renunța niciodată să fiu, și ca să nu-mi
spună pentru a suta oară ceea ce este atât de evident, și anume că
dau vina pe țara mea pentru tot ce mi se întâmplă, chiar și pentru
o simplă durere de stomac. Și asta e adevărat, pentru că la
fiecare beție plâng ca un orfan după ce am lăsat, pierdut și uitat
acolo, cu atât mai mult în nopți ca aceea, încornorat cum eram de
o sulă vânoasă al cărei proprietar, în cel mai bun caz, era un
negru din Barranquilla sau din Chocó, iar eu plângeam și blestemam
de departe, fără ca strigătele mele să ajungă să neliniștească
măcar taximetriștii care treceau pe lângă mine, indiferenți. Mai
rău decât suferința, fir-ar să fie, este că pe nimeni nu
interesează suferința altcuiva.
Așa a fost când a ieșit Corinne din viața mea.
Experiența anterioară este deja mult prea îndepărtată, dar,
în fine, de ce să n-o menționez? A fost cu o compatrioată din
Medellin, pe nume Liliana, studentă la Litere – ca mine -, la
Universitatea Vincennes. Ea – tot ca mine – își dorea să fie
scriitoare, dar idolii ei erau Georges Perec, Alain Robe-Grillet,
Claude Simon și, în general, autorii din curentul francez “nouveau
roman”. Mie, în schimb, îmi plăceau Camus, Malraux, Genet și
Céline, și îmi mai plăcea Vargas Llosa, ceea ce ducea la discuții
interminabile cu Liliana, căci pentru ea unicul latino-american
reușit era Severo Sarduy. Cel mai rău era când schimbam între noi
propriile noastre texte. După ea, eu eram un om din secolul XIX
care nu înțelesese nimic, iar scrierile mele reflectau sărăcia
conceptelor mele. Când venea rândul meu, o acuzam că trăia în afara
realității, că se învăluia într-o aureolă misterioasă, ceea ce în
realitate nu avea nici mister, nici farmec, și copia idei din
narațiunile altora care, în plus, erau mult prea plictisitoare.
Astfel, polemica sporea; Liliana îmi striga: “Sartrian mediocru!”,
la care eu răspundeam: “Deleuziană ignorantă!” cum se întâmplă
de obicei în asemenea certuri, renunțam foarte repede a mai vorbi
de cărți, ca să ne repezim unul asupra celuilalt, spunând numai
aberații: “Cur gras!”, îmi striga ea, iar eu: “Țărancă transformată
în scriitoare!”, și tot așa, până când nu mai rămâneau decât două
posibilități: ori unul dintre noi pleca trântind ușa, ofensat, ori
sfârșeam plângând, îmbrățișați și cerându-ne iertare, căci la urma
urmelor, știam că niciunul n-aveam nici cea mai mică fărâmă de
talent și că a-l insulta pe celălalt era un mod de a micșora
frustrarea datorată mediocrității celor scrise de noi și distanței
mult prea mari între ceea ce eram și ceea ce visam să fim. Până
când, într-o bună
zi, cu multă civilitate și multă tristețe, am hotărât să punem
capăt relației noastre ca să nu ne mai facem rău, căci am fost
amândoi de acord că fiecare era reflexia deprimantă a
celuilalt.
– Chestia e că te văd scriind, la biroul tău – mi se confesă
într-o seară -, și mi se pare că mă văd pe mine, mâzgălind mârșăvii
fără sens, umplând foile cu povești care nu interesează pe
nimeni.
– Pe mine, Lili, mă interesează pe mine – i-am răspuns
mințind, căci nu doar că nu mă interesau, dar mai mult, mă
plictiseau.
În fine, a plecat și amândoi am luat o pauză. Firește, suntem
în continuare prieteni, ba chiar petrecem weekenduri împreună și
nopți de chefuri. Dar nimic mai mult. Mai târziu, ea s-a căsătorit
cu un francez foarte simpatic, arhitect cred, și o dată sau de
două ori pe an mă invită la masă într-un apartament foarte drăguț,
aproape de Bastilia. Nu vorbim niciodată de cărți și, mai ales, nu
întrebăm niciodată despre ce scriem. E mai bine așa.
În sfârșit, nu știu nici cum, nici de ce tocmai am povestit
toate astea. Presupun că e important să se știe cine sunt. Dar ceea
ce trebuie să povestesc acum cu adevărat, ceea ce interesează în
această poveste, este despre ciudatul telefon de ieri. Eram în
cămăruța mea – nu se poate numi “birou” ce am aici – când soneria
aparatului m-a smuls din gândurile mele. Ascultam un reportaj
defectuos despre prepararea hamburgerilor kosher în
cartierul parizian Marais și, ca să fiu mai clar, încercam să îmi
dau seama dacă se putea remedia sau dacă era mai bine să-l azvârl
la gunoi, cu riscul ca autorul său să mă trimită să mănânc ceea ce
știm și să mă acuze de antisemitism. Ce spuneam? Ah, da,
telefonul.
L-am ridicat neglijent, dar, răspunzând, am devenit serios.
Monsieur Casteram îmi cerea să vin de urgență în biroul lui. El,
deoarece este șef, normal că are birou, căci dacă este ceva care le
place funcționarilor francezi – de fapt, funcționarilor din toată
lumea -, este să arate diferențele ierarhice în astfel de
lucruri.
Din volumul cu acealasi titlu, in pregatire la Editura
Paralela 45. Traducere din limba spaniolă de Mihaela Săcuiu.