Autoarea confectioneaza astfel dialogurile incat eroina romanului (care este probabil un alter-ego al ei) sa aiba intotdeauna dreptate.
Romanul Pretul loialitatii de Daria Dalin (Deva, Ed. Paula, 2006) este scris intr-un limbaj care nu difera foarte mult de acela al sedintelor de sindicat:
“Chemata de cea care tinea locul directorului plecat in concediu, pentru a semna lista de premii, am vrut sa aflu care au fost criteriile de acordare a acestora.
– De ce esti nemultumita? m-a intrebat loctiitoarea.
– Unu: desi fondul este mai mare fata de luna precedenta, serviciului in care lucrez nu i-a fost repartizat nimic in plus, cu toate ca oricare post de acolo implica atentie, responsabilitate si risc, opt ore din opt, in fiecare zi, chiar daca nu toate constientizeaza acest lucru!
Doi: exceptand serviciul despre care ti-am vorbit, constat ca sunt colegi care meritau mai mult, dar care au primit mai putin decat unii, mult mai putin merituosi!”
In mod evident, pe autoare o obsedeaza diverse probleme de serviciu, ceea ce, in fond, merita apreciat, ca o dovada de seriozitate, dar n-are nici o legatura cu literatura. Daca ar evidentia semnificatia umana a conflictelor de la locul de munca, daca ar vorbi despre alienare, despre nevoia de comunicare, despre evadarea in vis etc., Daria Dalin ar reusi poate sa-l emotioneze pe cititor. Dar ea trateaza problemele de serviciu ca probleme de serviciu, dintr-o perspectiva administrativ-moralizatoare.
In mod surprinzator, chiar si relatia cu un barbat este tratata din aceasta perspectiva:
“Divortul a fost reprogramat, spre sfarsitul lunii. Era o formalitate. Trebuia doar sa semnam. A venit la mine, la serviciu. A vorbit, a ras cu colegele (…).
– De ce-ai venit? Ce incerci sa faci? Profiti de faptul ca nu stie nimeni situatia mea si arati lumii ce sot minunat am?! Iti aperi imaginea? Fii linistit! Tot ce va este permis voua barbatilor nu le este permis femeilor! Si culmea, femeile au instituit aceasta regula! Imaginea mea va avea de suferit, eu voi fi supusa oprobriului public, iar tu vei fi barbatul pe care nu l-am meritat!!”
Romanul, scris la persoana intai, este istoria luptelor duse de o femeie, mereu indignata si surescitata, cu sefii ei de la serviciu, cu colegii care ii sustin pe sefi, cu sotul ei, cu femeile care vor sa i-l ia si, in cele din urma, cu lumea intreaga. Autoarea confectioneaza astfel dialogurile incat eroina romanului (care este probabil un alter-ego al ei) sa aiba intotdeauna dreptate. Prozaic si tendentios, romanul este mai curand un memoriu decat un roman.