Procesul colierului

Cersetoarea cu sange regal
Se pare ca, prin casatoria cu fiul seniorului, stapanul ei, noua castelana de Fontette nu reusise sa-si schimbe si naravurile. Ramasese o fiinta cu apucaturi josnice, care profita feroce de slabiciunea pe care i-o arata sotul. Il aservea tot timpul capriciilor ei.
Dupa ce acesta toca toata averea de dragul nevestei, ea ii propuse sa lase Fontette, unde nu mai avea nici un rost sa ramana, si sa plece in capitala, pentru a-si valorifica titlul de descendent din fostii regi ai Frantei.
Domnul de Saint-Remy nu statu mult pe ganduri, ca de fiecare data cand era vorba de o dorinta a sotiei sale. Contempla pentru ultima oara ceea ce mai ramasese din patrimoniul, adica mai nimic, ca sa nu spunem chiar nimic, privi pamanturile instrainate aproape pe degeaba, acoperisul castelului, etajul superior irecuperabil si se hotari sa purceada in cautarea norocului, impreuna cu toata familia.
Starea de decrepitudine morala apare aproape intotdeauna intovarasita de un dezastru material. Trecand pe langa casa lui Durand, unul dintre fostii sai arendasi, o aseza, la porunca nevestei,  pe cea mai mica dintre fiicele lor intr-un cos, aidoma lui Moise, si atarna cosul de streasina casei, dupa ce, cu ochii scaldati de lacrimi, pecetlui fruntea micutei, care dormea la acel ceas din noapte, cu ultimul sau sarut.
Jeanne avea atunci doar patru anisori, destui insa pentru a se cutremura de fapta parintilor sai. Se gandea infricosata ca, dupa micuta creatura parasita, va veni si pentru ea clipa cand va fi sacrificata pe altarul dorintelor mamei sale. Isi va aminti mai tarziu ca nu se insela cu totul. Intr-adevar, socotind-o o povara si pe ea, mama incepu sa o bata. Era o asprime deplasata, care ascutea si mai mult sensibilitatea traumatizata a fetitei.
Interventia tatalui nu avu decat darul de a aduce din partea mamei o schimbare de tactica. Scorpia se prefacu imblanzita, iar copila de patru ani avu pentru moment revelatia regasirii mamei adorate. Fu insa doar o raza de fericire in marele desert al sufletului fetitei. Ajunsi la Vaugirard, mama o duse intr-o zi intr-o bodega. Multimea oamenilor, discutand fiecare despre treburile sale, o impresiona profund pe Jeanne, care nici nu banuia cu ce scop o transportase mama ei in acel loc. In curand insa se dumiri. Caci mama ii porunci sa spuna pe un ton  plangaret: “Domnilor si doamnelor, aveti mila de o mica orfana, urmasa in linie directa din Henric al II-lea de Valois”.
Cum se intampla, unii plecara urechea aruncandu-i un banut, altii o bruftuluira si o alungara cu amenintari. Copila se ingrozi si, pe masura ce incerca aceste neplaceri, incepu sa simta ca ar trebui sa-i fie rusine. Mama ei socoti insa ca trebuie sa-i arate mai degraba cum sa starneasca si mai bine mila trecatorilor. O invata sa verse lacrimi pe care micuta le crezuse initial adevarate.
Dupa sase luni de sedere in Paris, socotira ca, pentru a-si valorifica in chip optim pretentiile, trebuie sa se mute la Versailles. Dar la Versailles era foarte primejdios sa-si continue rusinoasa ocupatie. Dupa alte trei luni se mutara la Boulogne, iar de acolo la Saint-Cloud, apoi iar la Boulogne…
La al doilea popas in Boulogne, familia reusi sa trezeasca interesul preotului Enoque pentru inscrisurile de care membrii ei intelegeau sa se serveasca. Dar aici se petrecu o noua nenorocire: tatal Jeannei avu nenorocul sa-i devina suspect unui sef al postului de jandarmerie locala. Fu tarat la inchisoare, sub invinuirea ca inselase publicul sustinand ca-i curgea in vine sange regal.
In orice caz, intamplarea reprezenta o mare lovitura pentru bruma de curaj care-i mai ramasese bietului domn de Valois. Sase saptamani fura de ajuns pentru ca din donjonul unde fusese intemnitat sa iasa aproape un cadavru. Domnul Enoque trimisese o jalba ducelui d’Orleans, dar fara rezultat. In sfarsit, bunul Enoque reusise sa-l scoata de acolo si sa-i obtina internarea la Hotel-Dieu, renumitul spital pentru saraci din Paris.
Dar pe nefericit incarcerarea il afectase atat de profund, incat nici doua zile nu trecura la Hotel-Dieu si acesta se prapadi. Cu o seara inainte de moartea lui, micuta Jeanne fu adusa la capataiul tatalui muribund.
– Ma tem, copila mea, ca imprudentele mele din trecut sa nu fie pentru voi o sursa de suparari si nenorociri. Dar aminteste-ti intotdeauna, in orice imprejurare de viata, ca esti o Valois si ca sentimentele tale nu trebuie sa-ti pateze numele.
Apoi, printre lacrimile tasnind inca abundent din ochii lui stinsi:
– Copila mea, de ce nu pot sa-ti fiu protector?! Vai, te las pe mainile mamei tale. Si ce mai mama, Dumnezeule!…
Copila incepu sa planga. O mana aspra o smuci cu brutalitate de langa patul tatalui, indepartand-o grabit. Jeanne simtea ca moartea lui o lasa fara nici un prieten si fara nici un sprijin…
In aceeasi zi, mama ei dadu nastere unei fetite, asa  ca numarul membrilor familiei nu numai ca nu scazu, cum ar fi fost de asteptat, ci spori tocmai cand era cea mai putina nevoie de asta. Tanara vaduva avusese deci grja sa-si strecoare alt barbat in patul conjugal.
Era un soldat, pe numele lui Jean-Baptiste Raimond, originar din Sardinia. Femeia intentiona sa se casatoreasca cu el degraba.
Refuzul preotului de a-i cununa nu avu decat darul sa-i indarjeasca. Se mutara la Chaillot, intr-un apartament mobilat, la adapost de gura lumii. Aici, Jeanne avea sa cunoasca o recrudescenta nemaiantalnita a vitregiilor soartei. Pe masura ce vocea sangelui princiar incepea sa gaseasca ecou in gandirea ei, Jeanne se necajea tot mai tare din pricina situatiei. Fata de mama ei privirile-i deveneau din ce in ce mai mustratoare. “In loc sa se simta onorata ca a reusit sa se uneasca prin sfanta taina a cununiei cu un descendent din casa de Valois – gandea ea -, aceasta fosta portareasa a facut tot ce s-a priceput mai bine pentru a tari numele lui ilustru in noroi…”. Mandria Jeannei sporea in fata umilintelor pe care trebuia sa le indure.
Ultimele dorinte ale tatalui ei, dezvaluite pe patul de moarte, ii reveneau mereu in gand. “Ce-ar spune stramosii mei daca m-ar vedea spurcandu-le astfel numele glorios? Daca m-ar auzi spunand: <<Aveti mila de o biata orfana din familia de Valois>>? S-ar intoarce cu fata in jos in cosciug…”.
Dar poruncile si amenintarile curgeau cu nemiluita asupra bietei copile si nu putea sa nu tina seama de ele. Caci pedeapsa pentru neascultare era teribila. Adesea, se vedea batuta si legata de pat chiar si numai pentru ca nu reusise, din cauza unei zile mai slabe, sa implineasca suma pretinsa de cei care o indemnau cu vergile sa cerseasca.
Avea datoria sa aduca acasa in fiecare seara zece soli. O data, neputandu-i aduna, i se facu atat de frica de pedeapsa, incat se opri sub o poarta, unde isi petrecu toata noaptea. Prefera bicisnicia anotimpului rece cruzimii tratamentului la care urma sa fie supusa. Repeta experienta, dar nici in acest mizerabil culcus nu reusea intotdeauna sa se sustraga pedepsei. Se intampla uneori ca Raimond sa o gaseasca si sa o tarasca dupa el.
Acasa, acesta o impingea cu un branci in mainile calaului. Maria Jossel o facea sa se dezbrace de amaratele ei zdrente si da-i! Cand istovea, ex-portareasa o lasa din nou pe mana lui Raimond, care o lega de pat. Pe timpul acestui scurt intermezzo, calaul-femeie isi improspata fortele si isi reconditiona uneltele. Caci se intampla adesea ca vergile sa se rupa in mana ei, asa ca trebuiau schimbate…
Intre timp, Raimond devenise cu de la sine putere baron de Valois… Isi  arogase titlul pentru simplul merit de a se fi casatorit cu vaduva de Valois. Sub acest titlu il tara dupa el pe fiul fostilor castelani de Fontette, fratele Jeannei, de ale carui acte intelegea sa se serveasca. Se posta mai cu seama la Tuilleries, palatul Caterinei de Medici, cautand sa se impuna induiosarii publice.
Intr-o zi, pe cand arata cu si mai multa ardoare pergamentele ingalbenite, intovarasindu-si gestul cu un discurs debitat pe ton mieros, nu mai reusi sa se faca indeajuns de elocvent… Era in Piata Ludovic al XV-lea, azi Piata Concordiei. Fu arestat, in ciuda masurilor sale de precautie. Agentul care il acostase nu se lasase sedus de faptura lui impunatoare, nici de falsul sau aer de demnitate, nici chiar de autenticitatea inscrisurilor, pe care copilul de langa el o confirma in mod repetat.
Se afla la a treia incurcatura de acest fel. De primele doua dati, tinuta lui nu tocmai lipsita de noblete reusise sa indulceasca atitudinea celor de la politie. De data asta insa, Raimond se alesese cu o pedeapsa care trebuia executata in public. Nu prea grava, dar publica.
Se cuvine sa remarcam aici predilectia vechiului regim pentru publicitate… Se pare ca pe atunci vinovatia – sau nevinovatia – avea mai multa nevoie decat azi de pecetea expunerii ei publice…
Pentru cei trei copii, sentinta pronuntata impotriva lui Raimond aducea o schimbare importanta. Decizia il obliga pe inculpat sa nu mai puna piciorul in Paris pe o perioada de cinci ani. Sotia lui, fireste, trebuia sa-l urmeze, lasand copiii in grija statului.
Suntem in 1764. Jacques are noua ani, Jeanne opt iar Marguerite doi. Locuiesc intr-o incapere mizera din casa lui Dufresne, gazda lor. Pentru a se intretine, Jeanne nu are curajul sa renunte la neplacuta indeletnicire de dinainte.
Intr-o zi, pe cand isi  face tura obisnuita pe drumul catre Passy, Jeanne, purtand-o in carca pe mezina, are norocul – daca cititorul ne va permite dupa lectura acestei carti sa-i mai spunem asa – sa intalneasca o trasura  impunatoare, frumos lacuita si cu patru lachei la spate. E a marchizului de Boulainvilliers, care se intoarce impreuna cu sotia la mosia lor de la Passy. Caii merg la pas. Asta o incurajeaza pe Jeanne sa se apropie de portiera. Va urma
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar