Procesul colierului

pisodul I – Jeanne de Saint-Remy

Curtea Palatului de Justitie din Paris fremata de o multime pestrita si densa de spectatori. In ziua aceea de 21 iunie 1786, lumea incepuse sa se adune inca de la primul cantat al cocosului.
Urma sa asiste acolo, in acea incinta destul de redusa ca intindere si rareori atat de insufletita in comparatie cu Piata GrA„?ve, la o executie  publica. Dupa datina, aceasta trebuia sa aiba loc catre amiaza, dar curiozitatea celor care pandeau evenimentul ii facuse sa se scoale cu noaptea-n cap.
Inca de la cinci, se si aflau in Curtea Dreptatii – poreclita  asa de catre cei mai multi dintre parizieni – ca la doua-trei sute de persoane de pe strazile invecinate. Apoi alte sute si sute se concentrau din ce in ce mai abundent, pe masura ce se apropia ceasul sorocit.
Se inghesuiau in grilajul de la intrare, gata-gata sa farame balustradele negre, inalte cat de doua ori un stat de om si impodobite in varf cu aur. Astfel ca, in ciuda eforturilor politiei domnului de Crosne, pentru cele cateva mii de martori ai scenei ce urma sa se desfasoare din clipa in clipa, secretul ei nu mai era un secret.
De altfel, sentinta se daduse cu trei saptamani inainte si avusese timp sa devina publica, sa circule la acest ceas de vreme din gura in gura. Oamenii legii, avocatii, usierii erau literalmente asediati de numarul urias al celor ce se ofereau sa cumpere un loc mai in fata. Era un bun prilej de tranzactii cu locuri rezervate, cu scaune la ferestre, cu spatii asigurate pe acoperisurile caselor de pe strazile ce imprejmuiau palatul. Pretul acestora devenise o problema pentru multi dintre solicitanti. Iar pentru cativa dintre judecatorii parlamentului, o rara ocazie de rotunjire a pungilor personale. Nu e lipsit de umor sa vezi cutare mare senior insistand pe langa cutare aparator al cardinalului de Rohan sa-i ofere imensa placere de-a vedea cum este biciuita osandita cu vergile pe care respectivul aparator le pregatise el insusi.
Corespondentii straini, reprezentantii diplomatici se aflau si ei pe pozitie, cu notesul gata pregatit. Deodata, forfota multimii se opri. Pe estrada esafodului era impinsa o tanara femeie care tipa din rasputeri.
Aparuse impreuna cu gadele si ajutorul acestuia dintr-un culoar din care se iesea printr-o usa circulara. Coridorul facea legatura dintre curtea palatului si Conciergerie – temnita unde erau adusi detinutii pentru a se afla mai la indemana tribunalului. Osandita era precedata de grefierul Breton, care tinea un sul de hartie aproape  mototolit. Apoi urma ea, escortata de soldati ai tribunalului.
Asa cum se prezenta osandita, imbracata sumar, fara corset, trebuia sa insemne pentru privitor ca fusese adusa aici fara sa i se spuna despre ce este vorba, fara ca ea sa banuiasca macar ce fel de executie avea sa indure. Era un obicei pe atunci in Franta sa nu i se comunice dinainte osanditului sentinta, afara doar de cazul pedepsei capitale.
De altfel, asa cum se prezenta acum condamnata, in neglijeu, totul parea aranjat spre a usura treaba la care urma sa fie supusa. Capatul unei franghii se zarea incolacit in jurul gatului ei. Celalalt capat il tinea calaul. Acesta se tot invartea in jurul femeii, cautand s-o linisteasca in timp ce se pregateau uneltele, aidoma unui dentist inaintea unei extractii.
– Totul se va termina repede, ii soptea el intruna.
In acest timp, multimea prinse din nou glas. Atitudinea ei parea impartita. Dar tot mai numerosi se aratau aceia care o huiduiau si scoteau chiote de satisfactie. Vederea instrumentelor o facu pe osandita sa dea drumul din nou tipetelor, de data asta mai ascutite decat cele de dinainte. Groaza o tranti la pamant. Era agitata de convulsii puternice. tipetele ei erau atat de fioroase, ca se auzeau pana hat departe pe strazile din jur.
– Sangele lui Henric al II-lea este cel pe care-l tratati in felul acesta! Scoateti-ma din mana calailor! repeta ea pe un ton de o stridenta asurzitoare.
Apoi, cand vociferarile multimii se mai ogoira:
– E vina mea sa indur o asemenea infamie. N-aveam decat  o vorba de spus si as fi fost spanzurata!…
Pentru a stavili avalansa de imprecatii ce se rostogoleau, din ce in ce mai distincte, din gura ei spre urechile spectatorilor, judele care prezida executia se vazu nevoit sa-i puna calusul. Multimea reactiona zgomotos la aceasta masura. 
– E clar, spuneau unii, cartile sunt masluite…
Biciuirea fusese usoara, mai mult de forma. Dar cand purcesera sa o dezbrace, brutalitatea calailor o indarji din nou pe femeie. Se apara ca o tigroaica, izbind cu picioarele, sfasiind cu dintii si cu unghiile vesmintele acestora.
Calaii incepura sa-si piarda rabdarea. Aveau si ei motive sa se teama de reactia multimii la acest punct delicat al operatiunilor… Adulmecau parca in aer o boare de nemultumire venind dinspre partea celor adunati. Teama lor li se arata cu atat mai indreptatita cu cat avea toate sansele de a fi sustinuta de simpatia pe care unii o manifestau cu destula ostentatie pentru osandita…
Brusc, unul dintre calai ii apuca partea de sus a camasii si o despica pana jos. Un vuiet de indignare generala se ridica atunci din mijlocul multimii. Era totusi ceva nedefinit in atitudinea multora…
Femeile socoteau asta o grava ofensa adusa delicatetei si decentei. Parerile barbatilor se aratau impartite insa. Un tanar din apropierea balustradei de baionete care despartea estrada de multime putea fi vazut sorbind cu priviri lacome aceasta stranie priveliste ce se oferea atat de aproape ochilor sai. Vedea dezvaluindu-se sub privirile lui holbate de dorinta intreaga goliciune a unui trup superb de femeie, cu niste forme dintre cele mai stralucitoare… Splendoarea coapselor de un alb imaculat contrasta ametitor cu intunecimea de abanos a triunghiului inchis intre ele…
Apoi privirea tanarului se incrancena  la vederea acestei carni delicate fumegand sub amprenta fierului inrosit… O unda de vapori albastrui, usoara, eterata, se amesteca,  nedeslusit, cu parul despletit. Ochii injectati de sange pareau ca ies din orbite. Buzele carnoase se schimonoseau intr-un  rictus atroce.
Intreg trupul osanditei se cuprinse de o asemenea cutremurare, incat litera V (pentru “voleuse”, hoata) ajunse sa fie aplicata, a doua oara, nu pe umarul celalalt, asa cum fusese prescris, ci pe frumosul ei san…
Condamnata avu o ultima zvarcolire, dupa care se prabusi pe umarul unuia dintre calai. Mai gasi  inca  puteri sa-l muste pe acesta prin tesatura hainei. Apoi lesina.
Gadele o duse in caruta care o astepta pentru a o transporta la SalpetriA„?re – locul de detentie al celor mai deocheate femei din Franta. Multimea parea ca se  incapataneaza sa mai priveasca o data esafodul, parca neputandu-si desprinde ochii de la aceasta scena ramasa goala si care ii indemna la meditatie… Multora dintre cei prezenti la eveniment li se parea ca in toata aceasta  afacere se ascunde o imensa taina… Se indepartau de-a-ndaratelea cu pasi sovaitori, cu privirile atintite in urma, spre esafodul mut, parca nemultumiti de ceva, parca asteptand sa aiba loc o executie adevarata, a principalului vinovat, care scapase nu se stie cum de sub securea legii…
Cu trei saptamani in urma, ea, aceeasi multime pariziana, aplaudase frenetic liberarea triumfala a celorlalti inculpati… Nu se ostenise nici o clipa atunci, cu acel prilej, sa mediteze mai adanc la sensul acestei mascarade scarboase, la rostul acestui proces ciudat, la gravitatea atat de  prost ascunsa a acestei sinistre inscenari…
Un proces cu totul deosebit de oricare altul… Un proces in care aparentele tineau locul realitatii, lasand in urma lui o geana de neincredere… Un proces in care erai tentat sa spui ca se facuse mult zgomot pentru nimic si sa te intrebi de ce se intamplase acest lucru… O afacere cu talcul cel mai ascuns, cu simbolul cel mai tainic din cate pot lua fiinta pe lume… O actiune judiciara in care fiecare dintre inculpati putea fi achitat potrivit legii, dar tot in virtutea aceleiasi legi putea fi trimis in Piata GrA„?ve.
Si, cu toate acestea, o singura osandita aleasa la intamplare sa plateasca oalele sparte… Nefericita cu pricina poarta un nume: Jeanne de Saint-Remy de Valois, contesa de La Motte. Povestea ei este o odisee stranie, care insa nu poate fi inteleasa decat in context cu destinele celorlalti inculpati, mai norocosi, in mijlocul carora evolueaza actiunea ei; ea poate aparea in aceasta apocaliptica operatiune, intr-un fel, drept instrument principal; datoria legii era insa aceea de a lovi concomitent si cu precadere pe toti autorii unei asemenea crime…
Se nascuse la Fontette in Champagne, tinutul vinurilor franceze cele mai alese si poate din aceasta pricina – asa cum ne sugereaza Marivaux, bun cunoscator al locului si timpului actiunii de care ne ocupam – cu o anumita sau anumite inclinatii temperamentale deosebite. Se nascuse, deci, eroina noastra la 22 iulie 1756 si fusese botezata in registrul parohial cu numele Jeanne de Saint-Remy de Valois, fiica lui Jacques Luz de Saint-Remy de Valois, senior de Fontette, si a Mariei Jossel, portareasa acestei case nobiliare.
Un nume ilustru, prin numai acest “de Valois”, coborator dupa atatea generatii din insusi cel al unei case regale a Frantei si a Poloniei.
Pe scurt, stramosul eroinei noastre fusese candva chiar fiul natural al regelui Frantei, Henric al II-lea, conceput in colaborare cu o ilustra doamna, Nicole de Savigny, de la curtea acestuia. O asemenea ascendenta ilustra indreptateste, cum este firesc, la un coeficient sporit de orgoliu.
Bunicul Jeannei incerca sa se prevaleze de acest titlu cu prilejul casatoriei fiului sau. Acesta se lasa cu usurinta sedus de frumusetea tinerei portarese si facu o mezalianta insurandu-se cu aceasta “morganatic” pana in anul mortii batranului, cand le dadu totusi binecuvantarea. (Va urma)
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar