Marire si decadere

Doamna dinauntrul calestii gasi spectacolul pe care-l ofereau ochilor ei cele doua mici zdrentaroase mai mult decat emotionant. Porunci vizitiului sa opreasca. Jeanne, ghicind ca infatisarea lor reusise sa trezeasca in sufletul nobilei doamne mai mult decat o simpla mila trecatoare, am zice chiar un interes vadit, socoti ca era momentul potrivit sa se explice. Totodata, crezu oportun sa renunte la obisnuitul refren de toate zilele, care-i facea atata lehamite – am vazut din ce pricina. Simti ca aici e cazul sa recurga la amanunte extrase din nenorocirile ei mai recente, care ar scuti-o cumva sa stropeasca iar cu noroi tezaurul la care tinea cel mai mult: numele ei.
– Suntem, doamna, niste bieti orfani care de mult timp ne-am pierdut tatal, iar de aproape o luna de zile mama ne-a parasit.
Jeanne debita aceasta fraza-sablon ferindu-se sa para ca o indruga ca pe o lectie stiuta pe dinafara. Apoi se opri, savurand efectul spuselor ei pe chipul blajin al marchizei. Satisfacuta de sporul de atentie cu care frumoasa doamna incepuse sa o priveasca, Jeanne intra in celelalte amanunte ale situatiei lor. Domnul marchiz schita un gest de impacienta. Avea chiar aerul ca o mustra pe sotia sa pentru oprirea trasurii numai ca sa asculte asemenea povesti! I-o si spuse pe sleau in cele din urma. Aceasta insa nu tinu seama de avertismentul sotului, cu atat mai mult cu cat Jeanne, simtind din ce parte se apropie pericolul, gasi necesar sa replice, intorcandu-si ochii spre el, pe un ton cat se poate de edificator:
– Eu nu spun decat adevarul. Doamna se poate convinge. Ajunge doar sa aiba bunatatea de a trimite pe cineva la Challot, la un oarecare Dufresne, unde stam, ca sa se convinga de sinceritatea mea.
Inalta doamna paru acum fermecata de elocventa copilei.
– Se potriveste de minune, raspunse ea, si iti promit, ingerasul meu, ca, daca tot ce mi-ai povestit aici este adevarat, va voi tine loc de mama. Ia seama insa, adauga, sa nu ma pacalesti, ca nu stiu ce fac cu tine!
Ultimele cuvinte ale doamnei fura rostite pe un ton familiar si intovarasite de un zambet protector, care avu darul sa o incurajeze pe Jeanne. Raspunse:
– O, nu, as fi o ticaloasa daca as incerca sa pacalesc o doamna atat de buna ca dumneavoastra, care aveti mila de copiii orfani.
Trasura se indeparta, lasand in urma ei o inima plina de multumirea de a fi fost vrednica de atentia unei bogate si frumoase doamne. Aceasta satisfactie o acapara pe Jeanne pe tot parcursul drumului pana acasa. Se grabi sa-i impartaseasca fratelui ei imbucuratoarea veste. Apoi, cu acelasi entuziasm – lui Dufresne si nepoatei acestuia, Tereza.
Le povesti, in felul copiilor emotionati la culme, ca intalnise, pe drumul spre Passy, o marchiza intr-o caleasca splendida, ca barbatul doamnei era un om minunat imbracat, ca trasura avea in spate patru lachei bine intoliti, ca doamna a binevoit sa-i adreseze cuvantul si ca i-a daruit un scud.
La urma, isi facu atente gazdele ca aceasta doamna ii promisese ca va trimite pe cineva sa se informeze daca spusese adevarul. Ultima stire i-o adresa mai cu seama lui Dufresne, asa, ca-ntr-o doara, fara convingerea ca distinsa doamna se va grabi sa se tina de cuvant. Un minut dupa aceea, isi spuse chiar ca s-ar putea ca doamna sa renunte la acel proiect din moment ce sotul ei nu era de acord.
A doua zi de dimineata, Tereza ii spuse Jeannei ca este cautata. Cobori si il recunoscu in omul care o astepta pe unul dintre lacheii doamnei din ajun. Omul ii punea o suma de intrebari Terezei si unchiului ei.
Jeanne, inainte de a ajunge la fata locului, reusi sa prinda un crampei din acest interogatoriu care o privea. Se bucura auzind cum bunele gazde confirma absolut tot ce-i insirase ea distinsei stapane a acestui om. La urma, inainte sa iasa, Dufresne il conduse pe oaspete in camera pe care o ocupau cei trei copii, in fata asternutului mizer, alcatuit dintr-o pala de paie intinse direct pe podea, si a scaunelului de lucru manual al fratelui Jeannei.
– Dupa toate astea – spuse trimisul doamnei -, nu va mai ramane decat sa porniti toti trei spre Passy si sa veniti direct la castel.
Pregatirile de plecare nu le luara decat putin timp. Jacques isi petrecu peste umar o bocceluta cu ce le mai ramasese din provizii, Jeanne o lua in carca pe surioara ei si pornira. Ajunsi la Passy, se prezentara la castelul indicat.
Abia se adresara portarului, ca unul dintre lachei dadu fuga s-o previna pe doamna marchiza de sosirea lor. Fura introdusi la inceput intr-un mare vestibul, prin mijlocul caruia urcau niste superbe scari de marmura alba, magnific impodobite. Jeanne se lasa cuprinsa de surpriza. Dar, inaltand privirea spre partea unde urcau aceste scari, lasandu-si-o condusa pe traseul acesta pana sus, ochii ei ramasera holbati in fata unui mare numar de domni si doamne care le ieseau in intampinare.
Stapana castelului facu cativa pasi in fata acestui cortegiu impozant, apropiindu-se de noii sositi. O intreba pe Jeanne daca-si aminteste sa o fi vazut. Raspunsul acesteia era usor de imaginat. Figura doamnei din trasura nu putea sa i se stearga din memorie, iar bunatatea inimii acestei doamne gasise un larg ecran in sufletul Jeannei.
Impozantul cortegiu se apropie, iar cei trei se vazura inconjurati de aceasta splendida societate. Ceea ce parea sa-i atraga mai cu seama era curiozitatea. Simandicoasele doamne ii pareau Jeannei a fi primele care-si aratau dezgustul rau ascuns pentru halul de mizerie si murdarie al boarfelor de pe ei. Unele dintre ele, in ciuda curiozitatii pe care nu reuseau sa si-o stavileasca, se oprira la jumatatea drumului, neavand curajul sa se apropie mai mult. Marchiza dadu ordin servitorilor sa se ocupe de primenirea imbracamintii Jeannei si a surorii ei. Slujitorilor li se incredinta o misiune similara in privinta lui Jacques.
Pe toata durata acestei placute metamorfoze, Jeanne se vazu, cu bucurie, inconjurata si asistata de insesi fiicele doamnei marchize, care nu mai stiau cum sa se intreaca in asigurari de simpatie. Jeanne recunoscu in fiecare dintre ele oglinda sufletului doamnei din trasura si se simti, pentru prima oara in viata ei, fericita. Bunatatea acestor fiinte nobile, care ii spuneau deja “surioara”, o incalzea. Incepea sa-si faca planuri asupra fericirii ei viitoare. Marchiza le infatisa starea lor de pana acum ca pe un fel de lunga agonie din care scapasera cu viata.
– Trebuie, deci, conchise ea, sa ramaneti in casa pana ce convalescenta se va incheia.
La sfarsitul acestei placute vacante, marchiza decise sa le trimita  pe Jeanne si  pe sora ei la o scoala particulara. Jeanne se stradui sa faca fata solicitarilor cat mai multumitor, silind-o astfel pe doamna Laclere sa-i trimita binefacatoarei sale un raport laudativ atat in privinta progreselor rapide la invatatura ale copilei, cat si in privinta docilitatii si inteligentei sale. Dar si un regret din partea acestei institutoare: ca eleva ei nu a profitat mai devreme de cultivarea unor asemenea aptitudini. Jeanne, care cunostea mai bine ca oricine pricina intarzierii, cobori privirile intristata, fara sa replice.
– Ei, lasa, spuse atunci doamna Leclere, cu talentul si inteligenta pe care le ai, vei putea sa ajungi repede din urma… Mai ales la scriere… Ai o memorie uluitoare, care te va ajuta sa ajungi departe…
La cateva zile dupa aceste imbucuratoare cuvinte, Jeanne trecu printr-o noua suferinta. Surioara ei se imbolnavi de varsat si muri. Marchiza se afla in drum spre mosia sa cand afla vestea ca variola facea ravagii in canton, rapindu-i-o pe cea mai mica dintre fiicele adoptive. Se infricosa intr-atat, incat facu intoarsa calea spre Paris.
Era o dubla lovitura pentru Jeanne, caci anumite probleme personale o retinura pe mama ei adoptiva peste cinci ani departe de ea. Copila se vazu astfel parasita, lasata in seama exclusiva a doamnei Leclere. Aceasta femeie socoti ca situatia Jeannei – aceea de protejata doar – i-ar putea sluji si ei, scutind-o de a mai tine slujnica, din moment ce micuta tot statea la ea in pensiune, iar cu invatatura n-avea probleme. Jeanne ajunse astfel spalatoreasa, bucatareasa, lenjereasa, calcatoreasa… Pe deasupra, mai avea de adus apa de la o distanta destul de mare.
Adesea, in timpul unor asemenea expeditii dupa apa, Jeanne nu se putea abtine sa nu verse cateva lacrimi amare pentru nefericirea ei, desi plata pensiunii era achitata cu regularitate de catre doamna marchiza si n-ar mai fi trebuit sa slugareasca. Dar, mai mult chiar decat greutatea insasi a unor asemenea corvezi, pe Jeanne o chinuia sentimentul frustrarii, constiinta nedreptatii pe care o indura. Simtea ca doamna Leclere o fura in felul acesta de ceea ce ii oferea cu darnicie doamna marchiza. Iar ceea ce ii oferea doamna marchiza adoptand-o si intretinand-o la scoala era acea aureola de demnitate dupa care tanjise pana atunci. Doamna Leclere, supunand-o la asemenea corvezi, o degrada vizibil, o cobora in primul rand in ochii sai proprii.
Ajunsese la un grad de inaltare sufleteasca inspirata in primul rand de constiinta illustrei sale origini si incurajata de atitudinea binevoitoare a doamnei marchize, dar aceasta inaltare se armonizase prost cu felul in care privea problema doamna Leclere. Dar Jeanne se grabea, tot ea, sa-si gaseasca un punct de echilibru, o consolare. Isi sterse repede lacrima care-i umezise o clipa genele. “In fond, isi spuse, opintindu-se sa ajunga acasa cu galeata plina cu apa inainte de lasatul intunericului, de ce m-as intrista pentru situatia mea? Este adevarat, sunt umilita, dar ma bucur cel putin de sanatate, am ce manca, am unde dormi, invat la scoala si nu mai sunt silita sa-mi petrec noaptea pe pragul unei porti, pentru a nu fi batuta de cei de acasa”.
Acest calm pasager se vedea insa fragil, caci copila nu se putea, un minut dupa aceea, impiedica sa compare ce are ea cu ce ar fi putut avea daca s-ar fi bucurat de drepturile pe care i le dadea nasterea sa. Va urma

Acest  material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar



Subiecte #3#colierului#episodul#oldid16513#procesul