Augustin Cupșa (n. 1980) a studiat medicina și s-a specializat ca psihiatru, în prezent finalizându-și teza de doctorat. A debutat în 2005 cu volumul de poezie Prezent compus/ recompus în urma concursului național de la Botoșani, unde a primit printre altele, premiul APLER și premiile revistelor Convorbiri Literare și Familia. Un an mai târziu publică volumul de proză Perforatorii în urma câștigării ambelor concursuri pentru manuscrise organizate în paralel de USR și Cartea Românească. Ulterior volumul a primit Premiul de Excelență pentru debut in literatură oferit de UNPR și USR, premiul “Petre Pandrea” și premiul revistei Ramuri. În anul 2006 a câștigat concursul HBO România pentru cel mai bun scenariu de scurt metraj, Trenul către București pleacă de la linia 3. În 2009, a reprezentat România la Jocurile Francofoniei de la Beirut (secțiunea proză) iar în 2010 a fost invitat la Literaturwerkstatt Berlin în cadrul programului Rumanische Quasiliteratur și la Istanbul în cadrul programului WordExpress. În 2010 a semnat scenariul și adaptarea serialului În derivă produs de HBO România. Face parte din grupul literar Le Suites du Phénix.
Augustin Cupșa a debutat în proză cu Perforatorii, roman care a devenit un reper al noii generații de prozatori. A urmat o serie de scenarii de film premiate și ecranizate. Cu noul volum Profesorul Bumb si macii suedezi autorul reușește o nouă performanță, de această dată, în proza scurtă.Cele cinci povestiri sunt plasate într-un teritoriu tensionat, dominat de psihozele, fobiile, nevrozele și impulsurile schizoide ale lumii contemporane, devoalate în registrul nu ușor de orchestrat al parabolei. În aparență texte ludice – scrise cu umor și mustind de amănunte pitorești, adesea picante – povestirile trădează în subtext o abordare hipersensibilă a grotescului și a absurdului existenței cotidiene.
În Profesorul Bumb și macii suedezi, Munții de neon, Ușor cu metroul prin București. Eva la mijloc, Importanța cârtiței sau Furtună într-un singur cuvânt, Augustin Cupșa, cu acuratețe de geometru, fisurează lumea personajelor sale, trasând granițe fine între real și fantastic, ca ultime soluții de vindecare.
Citesc cartea lui Augustin Cupșa și văd cârtița, “mare, jegoasă, surpând încetișor tot ce clădise bătrânul”, văd dirijabilul lui Céline zăcând la pământ ca o uriașă batistă mototolită, văd gângania lui Kafka, șobolanul alb cu blana însângerată, demonul lui Le Clézio, văd… toate frustrările născătoare de genii. Augustin Cupșa este revelația literaturii noastre actuale tocmai pentru că nu face nimic să fie actual, el s-a născut european: livresc, fantast, țicnit – râsul lui sună lugubru în nopțile noastre. – Nora Iuga
Importanța cârtiței – fragment
– E acolo, e acolo începuse să țipe Gina dintr-odată, în mijlocul nopții.
Edi nu-și dăduse seama cât timp dormise lângă ea. Spatele fetei se curbase sub o povară care nu se vedea și ea lupta cu mâinile prin aer, țipând gâfâit – e acolo, e acolo!
Se agățase cu mâinile de brațul lui și îl îngrozise cu albul ochilor pe care nu putea să-i deschidă mai mult de atât.
– O auzi? O auzi cum roade? Acum s-a suit prin tulpini, ascult-o, îi șoptise, se târăște și roade ramurile și frunzele și bobocii de floare.
N-auzea nimic. Totuși trebuia să o creadă. Trebuia să-i creadă respirația șuierătoare, picăturile de transpirație de pe frunte, bătăile inimii. Se ridicase din pat, aburii de alcool i se condensau în cap și picăturile i se scurgeau pe pereți – o igrasie fără leac.
. Trăsese ușa bucătăriei și fixase un scaun cu spătarul în marginea clanței, apoi bâjbâise prin cămară răsturnând obiecte – cutii de pantofi, plăci de parchet, o umbrelă cu spițele rupte, o ladă cu piese, haine vechi, până când găsise o rolă de leucoplast. Se oprise în dreptul ușii de la bucătărie și trăsese banda peste marginile ei. Mâinile îi tremurau nervos și, dacă cineva l-ar fi întrebat de ce făcea lucrul ăsta așa de tâmpit, n-ar fi putut să-i răspundă, se întrebase și el și degeaba – nu se oprise până când chenarul subțire nu fusese acoperit în întregime.
– Nu mai are cum să iasă de aici – își zisese mulțumit. Dacă o să iasă din pământ, o s-o facă pentru că vrea să mănânce mai mult decât rădăcini, o să se târască pe gresie, înfometată, o să roadă tacâmurile și oscioarele și paharele și o să se înece cu cioburile, dar din încăperea asta nu mai poate să iasă.
Se întorsese în camera mică și îi prinsese Ginei în mâini capul care încă mai zvâcnea. E acolo, e acolo, Edi. E de mult aici cu noi și a îmbătrânit odată cu noi, îi repeta fata.
– Poate că e, dar acum n-o să mai iasă.
– E acolo, Edi.
– Se poate, dar nu mai contează. Am închis-o în bucătărie.
– Nu mă pot opri să o ascult – fuseseră primele ei vorbe cu sens.
N-o să se oprească – îi trecuse și lui prin cap și trebuia să facă ceva în legătura cu asta, doar că nu mai era mare lucru de făcut decât să o țină legată în brațe și să aștepte lumina dimineții.
– I se poate întâmpla oricui – spusese el mai mult aiurea.
– Dar ni s-a întâmplat nouă, îi răspunsese pe ton sumbru.
Dimineața nu îi mai găsise în casă, ajunseseră la spital, pentru că Gina nu se putea într-adevăr potoli, continua să vorbească aiurea și să se agite, așa că trebuiseră să o oprească la camera de gardă, dar el nu vrusese să plece, se întinsese pe o banchetă în hol și adormise acolo.
Îl trezi un Isus fosforescent care i se strecurase în ureche. Dădu cu mâna speriat și încercă să se ridice, dar își simți spatele înțepenit. Toate lucrurile din ziua trecută îi trecură prin cap cu un vâjâit lung. Îl simțea în jurul urechilor. Prin caturile crăpate ale ferestrelor de coridor venea un curent subțire. Privi în sus și văzu crucifixul, și el fosforescent, atârnat pe un lanț lung și deasupra lui o figură bolovănoasă care îl privea atent. O mână se trase repede din buzunarul lui de la piept și trecu în buzunarul celui care stătea aplecat deasupra lui. Edi sări în picioare. În fața lui stătea un bărbat înalt, deșirat, în pijama de spital, cu un nas ascuțit, cu mărul lui Adam proeminent, înconjurat de fire încâlcite de păr și doi ochi vii și negri ca doi gândaci de canal care i se roteau prin orbitele incredibil de mari. Avea cam treizeci de ani. Pacientul îi strânse cu putere mâna pe care nici nu i-o întinsese și se recomandă – Toma. Toma Rujanu, dar putea să-i spună și Tomiță dacă asta îl ajuta să se simtă mai confortabil. Edi n-avea chef să-i spună nicicum.
Bărbatul se scuză că s-a prezentat într-un asemenea hal și ținu să precizeze că el nu era pacient, ci mai degrabă un fel de pacient-consultant, avusese toate bolile din lume dar le învinsese prin puterea voinței și acum chipurile doctorii îl chemaseră în spital doar ca să ajute alți bolnavi să-și înfrângă limitele, și pe ei să clasifice mai bine afecțiunile mintale. Se ținu după el pe coridor, împroșcându-l cu un amalgam de cuvinte trunchiate și stropi de salivă. Toma pretindea că era foarte bogat, îi spuse că se afla în posesia unui sistem infailibil de păcălire a mașinuțelor de poker, după care îi ceru fără menajamente cinci lei ca să sară gardul spitalului și să-i bage la un aparat de roșie-neagră.
Edi se uita prin gemulețul de sticlă al fiecărui salon și nu se sinchisea de ce-i turna Toma, dar el venea pe urmele lui insistent, zdrăngănind o cutie cu piese de șah în care susținea că se aflau schemele lui secrete. Edi se opri până la urmă în fața ultimului salon de pe dreapta, unde o văzu pe Gina. Încercă clanța, însă ușa era încuiată. Fata stătea în mijlocul patului, în fund, cu genunchii sub bărbie și mâinile strânse în jurul pulpelor și privea pe geam. În salon nu mai era nimeni altcineva și așternuturile păreau curate în lumina puternică de afară. Se uită mult la capul ei rotund, castaniu, întors către fereastră și ar fi vrut să se uite și ea la el ca să-i zâmbească, dar asta nu se întâmplă nici după ce bătu de câteva ori în geamul securizat.
– E mititica ta? îl întrebă Toma lungindu-și capul peste umărul lui.
Edi bătu mai tare cu pumnul în ușă, dar fără efect.
Pe coridor apăru o asistentă care îi luă tare. Toma o șterse ca un guzgan de-a lungul pereților și el rămase să o înfrunte pe femeia grasă care venea legănat spre el. După ce îi povesti despre ce era vorba, femeia se mai potoli și îl conduse până la cabinetul profesorului Soare. Bătu de două ori și auzi glasul lui de bas: – Intră. Profesorul îi făcu semn să aștepte până termină de vorbit la telefon și Edi se așeză pe canapea.
În cabinet plutea liniștea și multă lumină, florile crescuseră frumoase în geam și pe pereți, tot felul de diplome înrămate luceau, el le cercetă una câte una și constată că în fiecare scria câte ceva bun și frumos despre profesorul universitar, academician doctor Soare.
După ce închise telefonul, acesta îl privi mijindu-și ochii prin lentilele groase. Edi îi explică încurcat ce se întâmplase și cum ajunseseră la spital, dar la un moment dat simți că vorbește în gol, cuvintele lui cad într-un puț fără ecou, așa că se opri.
Doctorul își săltă ochelarii printr-o mișcare scurtă a nasului și apoi începu să căute ceva printre filmele de explorare care stăteau vraiște pe biroul lui. Răsturnă cana de cafea cu steagul Americii peste plicurile cu tomografii și Edi se repezi să-l ajute. Doctorul se ridică vesel și îi strânse dintr-odată mâna. Încurcat, Edi se retrase pe canapea.
Doctorul extrase filmul Ginei din anvelopă, îl privi în contralumină și-l puse la loc. Bătu cu palma în masă și Edi tresări.
– Dragul meu, aici nu se vede nimic.
– Nu e vreo tumoră?
Soare începu să râdă ascuțit, ca atunci când vreun prostănac își recita subiectul copiat la examen.
– Nici măcar cât un vârf de ac.
Tăcură amândoi, Edi își ascunse mâinile între picioare.
– E vorba despre o cârtiță.
Soare se lăsă pe spate în fotoliul său:
– Așa…
– E vorba despre o cârtiță care a crescut într-un ghiveci și o să iasă de acolo și o să ne mănânce … o să ne omoare… ceva de genul ăsta… spunea ea.
– Ai văzut-o cu ochii tăi?
Edi îl privi tuflit.
– Nu, dar e acolo. Știu asta. Simt asta. Ea a văzut-o și trebuie s-o cred.
Își mută privirea spre florile de pe geam.
– Aici sunt cârtițe?
Soare se uită și el.
– Habar n-am. Cât de mare să fie?
Edi îi arătă între degete:
– Mică, să zic – cam așa, cât o sămânță de floarea soarelui. Dar după aia se face mare, se umflă ca buretele în apă. Eu am luat-o mică, stătea ascunsă într-un ghiveci cu un trandafir japonez dar habar n-aveam.
– Dacă-i așa mică, se poate. Nu m-am gândit la asta. Și ce faceți dacă iese de acolo noaptea și începe să roadă biroul, cărțile, actele și tot ce aveți pe aici și chiar și picioarele dacă dormiți?
– Păi dacă e așa mică, o calc sub talpă. Dar sigur nu e vorba de un gândac?
Edi clătină ferm din cap, apoi rămaseră amândoi în tăcere. De pe coridor se auzi vocea unei infirmiere care îi chema pe pacienții nesupravegheați la masă și bătea cu lingura într-un perete. Soare se ridică în picioare și Edi își dădu seama că trebuie să plece, n-avea ce să mai afle de la el. Își strânseră mâinile în fața ușii. Lui Edi i se părea că nici nu vorbise cu el sau că el nu fusese acolo, în tot cazul. Deschise ușa.
– Cât mai stă Gina aici?
– Nu mult. E un pic obosită, trebuie să doarmă.
Făcu un pas afară. Profesorul se uită la el.
– Asta e important: somn, liniște, soare. Ține minte lucrurile ăstea. În rest nu contează nimic. Soare fusese și vara când stăteau pe piatră, când beau bere și fumau, dar Edi nu știa dacă doctorul se referea chiar la soare sau la el însuși. Se îndepărtă pe coridor pufnind. O mulțime de lucruri rămăseseră neclare.
Fragment din volumul lui Augustin Cupșa “Profesorul Bumb și macii suedezi”, volum care a câștigat Concursul de manuscrise ale Editurii Cartea românească 2010.