Marcus. Așa își semna mailurile. Sutele de mailuri, căci îi scriau nenumărați oameni, de la adolescenți la venerabili, și le răspundea tuturor. Mai ales tinerilor, care îi cereau un sfat și se plângeau de sistemul de educație din România. Marea iubire a lui Solomon Marcus! Ar fi murit pentru acest sistem! Într-un fel, așa s-a și întâmplat… Prea mare e coincidența: la câteva săptămâni după ce, în sfârșit!, se gândise cineva să-l coopteze într-o tentativă de a face școala românească mai bună (lucru care nu se petrecuse vreme de 26 de ani, în ciuda faptului că era de-a dreptul frenetic în acest demers), timp în care comisia respectivă reușise… să se scindeze! – profesorul a căzut bolnav… Și nu s-a mai ridicat…
N-am să ascund faptul că, atunci când a apărut prima dată în fața mea, micuț și vioi, la catedra cursului de Analiză din Amfiteatrul Spiru Haret al Facultății de matematică, nu știam mare lucru despre el. Eram în anul I al unei instituții de învățământ unde dădusem examen nu din dragoste față de matematică, ci pentru că secția de Informatică era printre ultimele care mai asigurau o repartiție în București. Aveam să fim chiar ultima generație în această convenabilă postură: în 1980, cei 7 colegi ai noștri, cu mediile cele mai mari, care au urmat anul V, de specializare, n-au mai prins decât de la Târgu Jiu încolo, drept care prietenul și colegul meu Dan m-a sunat pe interior, la COCC, unde lucram amândoi, ca să-mi strige-n receptor: „Te felicit că n-ai învățat mai bine, că dacă o făceai erai acum departe!”
Aparent paradoxal, știam în acel octombrie 1976 despre poezia pe care i-o dedicase Nichita Stănescu profesorului Marcus, dar nu citisem nimic din ceea ce „provocase” poezia! Eram, așadar, nul în materie de lingvistică matematică. Și în toate celelalte domenii ale celui care, după părerea mea – făcută publică înainte de plecarea lui – este cel mai important român cu care am avut norocul să fim contemporani.
Cu analiza matematică nu m-am împăcat niciodată. Am luat 6 și 7 la Marcus. Care însă nu-i certa niciodată pe cei mai puțin harnici sau dăruiți cu harul matematicii. Din contră, într-un fel le acorda mai multă atenție, în ideea că „dacă stau 20 de minute cu un student la examen, îmi trebuie un minut ca să știu ce notă merită și 19 ca să-i explic de ce merită doar atât” – cum ne-a spus o dată.
Altădată, la sfârșitul cursului, când eram deja în picioare și el semna prezența noastră, adusă de Titi, a zis, parcă scuzându-se: „Eu semnez mereu fără să verific și… Uite, de pildă…” Unde te uiți, pe o listă, dacă vrei să iei un nume la întâmplare? Sus sau jos. Drept care a pronunțat numele meu. Am răspuns, profesorul a fost mulțumit (n-a mai repetat testul niciodată, vreme de doi ani!), a ieșit, iar Ștefan a spus zâmbind: „A vrut să se asigure: dacă și ultimul om e aici…”
Cu același Dan, am făcut Cenaclul literar al Facultății de Matematică! Nimic excepțional, de altfel, căci – așa cum exclamase fals exasperat chiar Marcus: „Joi, vezi pe-aici mult mai multe exemplare din România literară decât din Gazeta matematică!” În orice caz, l-am invitat la ședințele cenaclului, căci între timp mă lămurisem că este ultimul mare enciclopedist român, iar el mi-a propus să merg să susțin o prezentare niciunde altundeva decât în deja legendarul Cenaclu de luni! Ceea ce, în inconștiența mea inocentă, am și făcut, expunându-mă unei total inegale dezbateri cu TT Coșovei, Mircea Cărtărescu și ceilalți.
În anul IV, Dan, Ioni, Carmen, eu și alți vreo doi colegi ni l-am ales pe Solomon Marcus drept îndrumător de lucrare de diplomă – toți cu subiecte din zona de graniță artă-știință. Și așa am ajuns să absolv Facultatea de Matematică printr-o lucrare despre „Romeo și Julieta”… Cu programe cu tot, scrise în Fortran și rulate pe Felix…
Deși fusese o experință cu totul specială, eu, unul, i-aș fi pus punct. Dar nu m-a lăsat! Mai întâi mi-a luat lucrarea și a publicat-o în Cahiers de linguistique mathématique, revistă a Academiei. Apoi, peste o vreme, când ne-am întâlnit în fața Palatului Regal – mergea aproape exclusiv pe jos – și i-am povestit eșecurile mele în încercarea de a publica o carte, mi-a zis ca-ntre prieteni: „Până vă publică ăștia o carte, pot eu să vă mai public un studiu! Nu-i mai bine?” Drept care am mai scris încă două, tot despre teatru, le-a publicat pe amândouă și, mai mult, m-a pus pe lista Congreselor mondiale de cibernetică și sisteme (Londra, respectiv Baden-Baden, la mijlocul anilor 1980), de-am ajus să primesc scrisori elegante adresate „Dr. TCZ” – nu-mi declinasem, Doamne ferește, un atare titlul, dar „Mr Chairman” care-mi scria nu-și putea imagina altfel!
Era o nebunie. Oriunde era un congres, Marcus era automat pus președinte al secției de Lingvistică matematică și rugat să aducă autori și lucrări. Cu lucrările nu era o problemă, căci școlise generații. Dar cu autorii… să fim serioși! De multe ori nici măcar pe el nu-l lăsau autoritățile comuniste să plece, deși se întorsese de fiecare dată. Când a fost congresul la Roma, chairman-ul, bunul lui prieten Umberto Eco (cu care, mi-a povestit peste ani, s-a dat în Trenulețul Groazei în Euro Disneyland!!) l-a prezentat în lipsă, explicând că „n-a putut veni din motive medicale: e bolnav de pașaport…”
Noi, ăștia mici, nici atât. La Londra se cerea și o taxă de participare, câteva zeci de lire sterline. Profesorul le-a scris rugându-i să ne accepte fără taxă, că… n-avem cum și nici de unde, și după un timp, mi-a arătat răspunsul: chairman-ul acceptase, precizând însă „sper că înțelegeți că este o foarte rară excepție” și exprimându-și speranța că, măcar, autorii vor fi prezenți. N-au fost. Niciodată. Pentru că, nu-i așa?, „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”.
Între 1980 și 2016 n-a trecut niciun an în care să nu ne vedem și să nu vorbim la telefon de câteva ori. A venit oriunde l-am invitat: de la un spectacol al Teatrului Cib, în 1981, trecând prin lansarea romanului „Sfîrșitul lumii”, pe terasa Observatorului Astronomic București (sic!) în 2005, până la o ediție a rubricii „De ce-aș citi?” (da, a venit pentru 5 minute!) din 2011.
Când s-a născut Mihnea l-am sunat să-i spun, și el, după ce m-a felicitat, m-a întrebat „Și spre ce vă gândiți să-l îndreptați?” Am amuțit, neștiind dacă nu e o poantă. Am întrebat, la rându-mi, timid: „Nu credeți că e cam devreme!?”, la care profesorul mi-a răspuns foarte serios: „Nu!” Atunci, lovit de o inspirație rară, am spus hotărât: „Spre transdisciplinaritate!” „Foarte bine!”, a zis el încântat și cred că l-am auzit zâmbind…
La rândul lui, mi-a semnalat evenimente și ocazii jurnalistice rare: când a venit în țară Mihai Nadin, prima oară după 30 de ani, Marcus aproape m-a somat să fac un interviu cu el! Și l-am făcut, firește! Similar se-ntâmplase cu Basarab Nicolescu.
Dar cel mai emoționat interviu din toate câte le-am făcut a fost chiar cu profesorul meu. Era vorba despre un interviu de o oră, pentru emisiunea „Tezaur” de pe Radio România Cultural și, totodată, pentru Fonoteca de Aur a radioului public. Când l-am căutat, Solomon Marcus a venit cu o propunere uimitoare: m-a invitat să luăm micul-dejun împreună, la el acasă, și să facem interviul la masă! A fost absolut genial! Drept care am povestit scena într-un text intitulat „Breakfast cu Profesorul”, pe care i l-am dăruit spre exclusiva lui lectură…
Prieteni, vă rog din suflet: faceți lucrurile importante atunci când încă se pot face! Cât mai repede! Mare grijă la oamenii care au o vârstă! Vizitați-vă cât mai des părinții și bunicii, sunați-i măcar, spuneți-le că-i iubiți! Mâine s-ar putea să fie prea târziu!
Am tot amânat… L-am văzut în putere la 85 și la 90 de ani și nu știu ce-a fost în capul meu… Dacă, în fața Judecății de Apoi voi fi întrebat ce regret cel mai mult din viața mea, probabil o să răspund: Că nu mi-am dus copiii să stea de vorbă cu Solomon Marcus! Ada și Mihnea l-au întâlnit atunci, la lansarea din 2005, dar mult prea puțin, iar Ioan nici atât… Nu mi-o voi ierta niciodată.
Am fost în Aula Academiei când Marcus și-a rostit discursul de recepție ca membru titular, minunatul text „Singurătatea matematicianului”, pe care îl puteți găsi în multe locuri pe Internet. Avusese nevoie de cinci ani pentru a-l scrie! După ce oricum fusese făcut titular incredibil de târziu.
Am fost din nou acolo când a împlinit 90 de ani și, în loc să vorbească orice despre sine, despre viața și munca lui, a rostit o adevărată filipică la adresa sistemului de educație și o vibrantă pledoarie pentru elevii care vor să învețe și au note excelente, dar sunt sufocați de programă, manuale, profesori… „Nimeni nu-i ascultă!”, a strigat Solomon Marcus sub cupola Academiei, de mi s-a făcut pielea de găină, „Eu sunt purtătorul de cuvânt al celor fără de cuvânt!”
Când a fost în fine auzit, a fost prea târziu pentru el. Dar hai să facem în așa fel încât să nu fie prea târziu și pentru lupta și ideile lui! Hai să facem școala românească așa cum a încercat el! Nu depinde numai de legislativ, de guvern, minister, inspectorate, depinde de toți: educatoare, învățătoare, profesori, autori de manuale, editori, dar mai ales de părinți! Solomon Marcus nu mai este, n-avem ce face în privința asta, dar avem totul de făcut pentru ca visul lui – în favoarea copiilor noștri! – să nu moară o dată cu el!
El, cel care a spus cu simplitate „Eu nu m-am plictisit niciodată”. Hai să ne- nvățăm copiii cum e posibil așa ceva!
El, cel care n-a obosit niciodată și a știut să vorbească – l-am văzut! – și cu copii de 6 ani, și cu elitele intelectuale.
El, cel pentru care există o legătură firească, naturală, între umor, logică, poetică, semiotică, filozofie, limbaj, algebră, literatură, analiză, gândire algortimică și toate celelalte domenii pe care le-a abordat.
El, profesorul meu.
Marcus.
