Yōko Ogawa s-a născut în 1962 în Okayama. A absolvit cursurile Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya cu familia sa. Debutează în 1988 cu romanul Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendaa (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică Hotel Iris (Airisu Hoteru), romanul care a impus-o pe plan internațional. Romanul Hakase no aishita sūshiki (Profesorul și menajera, 2003) este distins cu Premiul Yomiuri, iar în 2007 Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului). În 2005 Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal. Romanul Profesorul și menajera a fost ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi.
O menajeră e angajată de un bătrân profesor de matematică, a cărui prodigioasă carieră a fost întreruptă de un accident de mașină. Urmarea a fost o formă bizară de amnezie: durata memoriei Profesorului e de numai 80 de minute. Treptat, relația dintre Profesor și menajera sa devine una pe cât de frumoasă, pe atât de necesară pentru amândoi.
*
* *
Cele mai multe griji ni le făcusem pentru vreme, dar pe 2 iunie a fost soare și senin. Ne-am urcat în autobuzul de 16.50. Mai era până să se întunece. Mai erau mulți pasageri care mergeau la stadion ca și noi.
Radical luase cu împrumut de la un coleg un megafon și avea bineînțeles pe cap șapca cu însemnele echipei Tigers. Din cinci în cinci minute mă întreba dacă nu cumva am uitat biletele. Într-o mână țineam un coș cu sandviciuri și în cealaltă un termos cu ceai. Din cauza întrebărilor lui Radical, parcă mă neliniștisem și eu și, din când în când, strecuram mâna în buzunar să mă asigur că biletele sunt acolo.
Profesorul purta obișnuitul lui costum acoperit de bilețele, pantofii scâlciați și creioane în buzunarul de la piept. Ca și atunci când fusesem la frizer, s-a ținut cu putere de marginea scaunului pe care sătea până când autobuzul a oprit în fața stadionului.
L-am anunțat că mergem la meci exact la ora 15.30, cu 80 de minute înainte de plecarea autobuzului. Radical venise și el de la școală și am încercat să vorbim cât mai firesc despre acest lucru. La început Profesorul n-a prea înțeles despre ce e vorba. Poate părea de necrezut, dar, de fapt, el habar nu avea că meciurile de baseball profesionist se jucau pe stadioane din diferite orașe din Japonia și că oricine putea cumpăra un bilet pentru a merge să le vadă. Într-un fel nici nu era de mirare că nu înțelegea, dacă țineam seama de faptul că el de-abia aflase că meciurile pot fi ascultate la radio. Pentru el, baseballul nu exista decât în coloanele de sport ale ziarelor și în ilustrate.
– Trebuie să merg la acest meci? s-a mirat cu voce tare.
– Nu trebuie să mergeți, dacă nu doriți. Ne-am gândit să vă invităm pentru că ne-ar face plăcere să ne însoțiți.
– La stadion… cu autobuzul?
A reflecta îndelung asupra lucrurilor era specialitatea Profesorului și, dacă l-am fi lăsat în voia lui, sigur nu mai ajungeam la meci.
– Și îl vom vedea și pe Enatsu?
Era întrebarea de care ne era cel mai frică și am ezitat puțin, dar apoi Radical a răspuns, așa cum ne înțeleseserăm dinainte:
– Din păcate, el a jucat alaltăieri în meciul cu Giants la Koshien și azi nu va fi prezent. Îmi pare rău, domnule Profesor.
– Nu trebuie să-ți ceri scuze. Doar că e păcat că n-o să fie… Alaltăieri a câștigat?
– Desigur. E a șaptea victorie din acest sezon.
Acum, în anul 1992, aruncătorul cu numărul 28 se numea Yoshihiro Nakada și juca rar, din cauza unei accidentări la umăr. Nu știu dacă eram norocoși sau nu că nu avea să existe un jucător cu numărul 28. Dacă jucătorul cu numărul 28 nu ar fi fost un aruncător, cum fusese Enatsu, Profesorul și-ar fi dat imediat seama că ceva nu e în regulă, dar dacă îl vedea pe jucătorul cu numărul 28 încălzindu-se în depărtare, pe terenul special, poate nu ar fi sesizat diferența. Pentru că nu-l văzuse niciodată în realitate pe Enatsu aruncând, probabil nu avea cum să-i recunoască stilul. Dar dacă Nakada juca și apărea în mijlocul terenului, nu se putea ca Profesorul să nu-l vadă, iar șocul pe care avea să-l simtă putea fi teribil. Spre deosebire de Enatsu, Nakada arunca cu dreapta. Mi-am zis deci că era mai bine dacă de la început nu exista nici un jucător cu numărul 28.
– Haideți cu noi, a zis Radical. Ne vom distra mult mai bine dacă veniți și dumneavoastră.
Aceste cuvinte ale lui Radical au fost suficiente pentru a-l determina să se hotărască să meargă.
În autobuz, a stat cu mâinile încleștate de scaun până am ajuns la stadion, exact cum făcuse și la frizer. Când a trebuit să coborâm, a dat drumul scaunului de care se ținuse strâns și s-a apucat de brațul lui Radical. Cât am mers tăcuți prin parcul care ducea spre stadion și pe culoarul dintre rânduri, plin de oameni, nici unul din ei nu a scos o vorbă. Parcă își pierduseră amândoi glasul, Profesorul pentru că era speriat și stânjenit să se afle în acest loc atât de diferit de mediul lui obișnuit, iar Radical pentru că era prea entuziasmat să-și vadă echipa favorită. Nu făceau altceva decât să privească cu mirare în jur.
– Vă simțiți bine? îl întrebam pe Profesor din când în când și el încuviința în tăcere, agățându-se mai tare de brațul lui Radical.
Când am ajuns în capătul scărilor care dădeau spre locurile de lângă baza a treia, am scos toți trei în același timp o exclamație. Diamantul se întindea în toată splendoarea lui la picioarele noastre – terenul moale și întunecat, bazele pe care nu călcase încă nimeni, liniile albe care se continuau drepte și gazonul frumos îngrijit. De acolo, cerul colorat de asfințit părea atât de aproape, că puteai să-l atingi cu mâna. În acel moment, ca și cum ne așteptaseră să sosim, s-au aprins reflectoarele. Stadionul scăldat deodată în lumină părea o navă spațială care tocmai coborâse din văzduh.
Oare îi plăcuse Profesorului acel meci din ziua de 2 iunie? Peste ani, eu și Radical am vorbit deseori despre acea zi de neuitat, dar n-am știut niciodată sigur răspunsul. Ba chiar de multe ori ne părea rău că îl dusesem pe acest om bolnav și atât de delicat într-o asemenea hărmălaie, obosindu-l inutil.
Dar momentele acelea petrecute împreună – fiecare detaliu, fiecare gest, fiecare vorbă – au rămas vii în mințile noastre. Ba chiar, cu trecerea anilor, par și mai strălucitoare și ne sunt și mai dragi. Scaunele incomode cu spătarele crăpate, bărbatul care a scandat tot timpul numele lui Kameyama, sandviciurile cu salată de ou cu prea mult muștar, luminile unui avion ce a trecut pe deasupra stadionului ca o cometă… De fiecare dată ne aminteam cu drag de toate aceste lucruri și, când vorbeam despre acea seară, aveam senzația că Profesorul era aproape, ca și cum ar fi stat acolo lângă noi.
Amintirea noastră preferată era legată de simpatia pe care o arătase Profesorul față de una dintre fetele care vindeau răcoritoare pe stadion. Tigers terminaseră prima jumătate a celei de-a doua reprize și Radical, care-și mâncase deja sandviciul, mi-a zis că vrea un suc. Am vrut să-i fac semn unei vânzătoare, dar Profesorul m-a oprit cu fermitate și nu a vrut să-mi spună de ce. Când am încercat din nou, a reacționat la fel. Expresia lui era atât de serioasă, încât m-am gândit că nu vrea ca Radical să bea suc pentru că nu e bun pentru sănătate.
– Bea din ceaiul pe care l-am adus de acasă, i-am zis lui Radical.
– Nu vreau. E amar.
– Atunci mă duc să-ți iau niște lapte.
– Eu nu sunt bebeluș, și nici nu se vinde lapte aici. La un meci de baseball trebuie să bei suc, într-un pahar mare de carton.
Era ceva tipic pentru Radical să aibă o imagine ideală despre cum trebuie făcute lucrurile.
– Nu credeți că-l putem lăsa să bea măcar un suc? m-am întors eu către Profesor.
Expresia lui era încă serioasă și și-a apropiat gura de urechea mea, șoptindu-mi.
– Cumpără-l de la fata de acolo! și a arătat cu degetul către o fată care vindea în aripa opusă.
– De ce? N-are nici o importanță de la cine-l cumpărăm, i-am zis.
La început n-a vrut să răspundă, dar a cedat pentru că Radical nu a încetat să ceară suc.
– Pentru că e cea mai drăguță, a zis într-un final, cu simplitate.
Trebuie să recunosc că avea gusturi bune. Într-adevăr, fata cu pricina era cea mai frumoasă vânzătoare și avea cel mai plăcut zâmbet.
Ca să nu pierdem momentul când avea să se apropie de noi, ne-am tot uitat după ea și nu ne-am mai concentrat la meci, așa că nici nu ne-am dat seama că Tigers preluaseră conducerea la începutul reprizei a treia. Într-un final, fata a ajuns cu un rând mai jos de-al nostru, iar Profesorul i-a făcut un semn și a cerut un suc. Fără să pară intimidată de mâna tremurândă care-i întindea banii, nici de costumul acoperit cu bilețele, i-a întins sucul, continuând să zâmbească plăcut. Doar Radical s-a plâns că a trebuit să aștepte prea mult până șă-și primească sucul. S-a binedispus însă când Profesorul, deși nu-i ceruse, i-a cumpărat floricele, înghețată și încă un suc, când fata a apărut din nou.
Fragment din Profesorul și menajera de Yoko Ogawa, în pregătire la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“. Traducere din japoneză de Anca Focșeneanu
