O carte pentru fani, dar și pentru cei care chiar n-au habar de muzica lui Leonard Cohen*). Fanilor lui Cohen, această carte le poate oferi multe momente de apropiere de idolul lor și de înțelegere amănunțită a gândurilor aflate în poeziile lui și în versurile celor mai cunoscute cântece. Cartea nu e o biografie tipică, de aceea poate fi extrem de utilă și altora. Rare sunt cărțile în care frământările muzicii din ultima jumătate de veac să fi fost mai bine surprinse. Dar chiar și probleme mai îndepărtate în timp – chestiuni ale evreității, apariția sionismului și frământările din sânul lui etc. Leonard Cohen a avut o viață fascinantă. Un tânăr evreu canadian trecut prin toate chinurile unei cariere de succes, cu momente dese de cădere și de depresie, cu perioade în care a părăsit pentru ani buni scena (fie că vorbim de scenele în care își recita poeziile, fie că vorbim de sălile de concerte), pentru a reveni mereu mai puternic și, în final, foarte aproape de publicul ce îl adoră. Cartea lui Liel Leibovitz ne ajută, măcar în parte, să îl descoperim pe Cohen. Să înțelegem hotărârea lui de a deveni un fel de pustnic până aproape de sfârșitul vieții, retrăgându-se o perioadă, în anii 1960, pe insula grecească Hydra, împreună cu muza sa, Marianne, și fiul acesteia sau, dimpotrivă, într-o sihăstrie budistă, unde spera să-și vindece unul dintre momentele sale de depresie frecvente. Leonard Cohen a început să cânte pentru prima oară la vârsta de 32 de ani. Ce a urmat a fost ca un miracol.
„Din momentul în care oamenii au aflat că scriam o carte despre el, am auzit o grămadă de povești legate de Leonard Cohen. Am stat de vorbă cu unii dintre prietenii și colegii săi muzicieni, am scormonit prin scrisorile și carnețelele sale și am citit interviurile date presei timp de cinci decenii. Niciunul dintre aceste lucruri nu a explicat îndeajuns cariera sa ciudată. După cum observa jurnalistul Bruce Headlam, Cohen face parte dintr-un club exclusivist de artiști – celălalt membru putând fi Ray Charles – care nu se încadrează realmente în nicio perioadă anume, fiind întotdeauna în răspărul vremurilor: «Era prea tânăr ca să fie un beatnic, prea bătrân ca să fie un cântăreț de muzică folk și a anunțat că voia să schimbe fața literaturii canadiene înainte ca vreo astfel de față să fi existat cu adevărat. A trăit în Tennessee, lângă Nashville, la începutul anilor 1970, înainte de renașterea muzicii country, iar în anii 1980, când toată lumea a trecut la supercolor, el a rămas la alb-negru. La începutul anilor 1990, când toți ceilalți erau deprimați, Cohen – acest doctor Kevorkian al muzicii pop – a început să se distreze, făcând videoclipuri muzicale, acceptând cu grație premii și apărând la petreceri la Hollywood împreună cu prietena sa, actrița Rebecca de Mornay.» Cel de-al doisprezecelea album de studio al său, lansat în 2012, când avea 77 de ani, a fost primul care a intrat în top ten-ul revistei Billboard; celelalte albume abia dacă au fost remarcate. Adorat în Europa, Cohen era o asemenea ciudățenie pentru publicul american, încât Walter Yetnikoff, monarhul de la Columbia Records, 1-a convocat pe Cohen la o întâlnire, s-a uitat la costumul negru, la două rânduri, al cântărețului de vârstă mijlocie și i-a zis printre dinți: «Uite, Leonard. știm că ești mare, dar nu știm dacă ești și bun. » A fost modul prin care Yetnikoff a ales să-i spună lui Cohen că șefii casei de discuri hotărâseră să nu distribuie ultimul său album. Various Positions, în Statele Unite. Nu era, spunea Yetnikoff, suficient de contemporan. Cultura, în cele din urmă, a fost de partea lui Cohen: piesa centrală a albumului, un imn despre dragoste și mântuire, încărcată de imagini biblice, a devenit unul dintre cele mai interpretate cântece ale ultimelor trei decenii. În 2008, de exemplu, nu mai puțin de trei versiuni ale piesei Hallelujah au urcat în top 50 în Marea Britanie, iar cântecul a apărut pe coloanele sonore ale unor blockbustere începând cu Shrek și terminând cu The Watchmen.
Puține lucruri din viața lui Cohen explică aceste oscilații uriașe. Povestea sa se încadrează perfect în ceea ce poate fî numită o biografie rock’n roll: și-a pierdut un părinte la o vârstă fragedă (la fel ca John Lennon, Paul McCartney, Jimmi Hendrix, Neil Young), găsindu-și alinare în poezie (la fel ca Jim Morrison, Joni Mitchell, Patti Smith), părăsind apoi țara sa natală; pentru o vreme, s-a stabilit într-un loc exotic (din nou, asemenea lui Morrison, Keith Richards), a luat o grămadă de droguri {la fel ca mai toată lumea), s-a luptat cu depresia (la fel ca David Bowie, Syd Barrett, Brian Wilson) și a trăit suficient de mult ca să vadă cum a devenit el însuși o figură iconică pentru muzicieni mai tineri (cei puțini, cei norocoși). Dar cei mai mulți dintre colegii de generație ai lui Leonard Cohen fie au murit în urmă cu 40 de ani, fie continuă să bată scenele în nesfârșite turnee nostalgice, în timp ce el devine din ce în ce mai bun sau măcar mai vizibil din punct de vedere cultural și mai popular din punct de vedere comercial. Zâmbim când Mick Jagger urcă pe scenă și încearcă să cânte toate piesele care i-au făcut celebri pe Stones, pentru că ni se pare amuzant ca un bărbat de vârsta lui să încerce să reia aceleași zvâcniri provocatoare din șolduri care l-au făcut atât de sexi și de cool cu aproape o jumătate de secol în urmă. Când însă Leonard Cohen, cu zece ani mai bătrân decât Jagger, se duce la microfon, nu râde nimeni La un concert al lui Cohen, simți aceeași vibrație pe care-o simți într-o biserică sau într-o sinagogă, un sentiment ce vine din înțelegerea faptului că vorbele și melodiile pe care le vei auzi reprezintă cele mai mari eforturi pe care noi, oamenii, le putem face pentru a surprinde tainele ce ne înconjoară și că ascultând, închizând ochii și cântând împreună cu el poți și tu să evadezi cumva dincolo. Avem poeți mai buni și romancieri mai capabili decât Leonard Cohen. Compozitori binecuvântați cu mai mult talent decât el au scris cântece, au devenit faimoși și, la scurtă vreme, steaua lor a pălit. Însă Leonard Cohen rezistă și prosperă pentru că el nu este, realmente, nici poet, nici romancier, nici compozitor sau, cel puțin, nu în mod esențial. Cohen este ceva mai complex, genul de om ai cărui pori absorb particulele de frumusețe, de durere și de adevăr ce plutesc imponderabil peste tot în jurul nostru, dar pe care doar puțini dintre noi le observă. El este în armonie cu divinitatea, oricare ar fi aceasta, nu cu frământările gânditorului sau cu obstrucțiile fanaticului, ci cu inima ușoară a credinciosului – nu degeaba, într-un cântec, vorbește despre sine însuși ca despre «micul Ștrul care a scris Psaltirea». Cu milenii în urmă, când am început să ne punem aceleași întrebări fundamentale la care încă medităm, i-am numit pe cei ca el profeți, ceea ce însemna nu că ei puteau prezice viitorul, ci că erau în stare să înțeleagă mai bine prezentul, văzând un nivel mai înalt de semnificație a vieții. Titulatura este valabilă în continuare.
Așadar, ce ne spune nouă profetul Cohen? Și de ce-1 ascultăm cu atâta atenție? Acestea sunt întrebările ce stau în centrul cărții de față. Nu-i ușor să le găsești răspuns; unele teme, precum teologia sau rock’n roll-ul ori orgasmele, își pierd adesea prospețimea dacă sunt închise între paginile unei cărți, iar opera lui Leonard Cohen este obsedată, în egală măsură, de toate trei. Pentru a le studia fără a le priva de vitalitate, ele trebuie observate în mediul lor natural. Uneori, sunt cel mai bine înțelese atunci când sunt văzute prin prisma unei anumite povești din viața lui Cohen; alteori, implică meditații mai profunde. Te poartă prin domeniile escatologiei iudaice și budismului zen, ale poeziei canadiene și rock’n roll-ul ui american, ale dorinței trupești și lăcomiei de câștig. Nu sunt întotdeauna accesibile rațiunii. Dar ele ni l-au dat pe omul nostru și, odată cu el, ne-au oferit permisiunea de a reconsidera genul de sentimente – harul, mântuirea -care, până târziu în adolescența noastră ca specie, ne-au ocupat cea mai mare parte a timpului, iar acum, când suntem cu toții maturi, sună prea sălbatic pentru a fi relevante și prea periculos pentru a mai bântui altundeva decât în cușca unei discipline intelectuale. Și singurul cuvânt ce se cuvine rostit, în schimb, este Aleluia.”
*) Liel Leibovitz – Hallelujah. Rock&Roll, izbăvire și viața lui Leonard Cohen, Editura Publica, Colecția „Victoria Books”, București, 2014
Traducere din engleză de Louis Ulrich și Tudor Ulrich