Dincolo de faptul că este pictor (popular, cum vrea să fie considerat), Karl Robert Perko este un personaj. Este “un german revenit din Germania”, unul dintre ciudații care sporesc rândurile expaților ce se întorc în România, deși ar fi avut strașnice motive, de ordin material, cel puțin, să rămână în afara ei.
Spre deosebire de aceștia, însă, Perko nu a revenit ca să pună
umărul la propășirea țării, ca să schimbe structuri alterate și
mentalități găunoase, ci, pur și simplu, pentru că îi era dor
(sehnsucht, în traducere aproximativă) de soarele Mangaliei și “ca
să poată îmbătrâni frumos lângă dulcea limbă românească pe care a
iubit-o atât de mult în toți acești ani de exil sufletesc” (cum
declară, cu onestitate – sonoră, e drept). Da, există nemți
nostalgici și, fie și pentru acest amănunt, Herr Perko merita să
devină obiectul unei nuvele. Ionel Dumitrescu a făcut mai mult
decât atât și i-a dedicat textul unui album (“Viața, pictura,
femeile și marea maestrului”, Mangalia, 2010, 122 p.), care este și
nuvelă, și biografie literaturizată, și analiză temeinică a operei,
uneltelor și universului interior ale artistului. Un cadou de
prieten, care, însă, încearcă să pună în paranteză puseurile
ditirambice inerente oricărui plocon și să privească lucid în
spiritul omului și în sufletul pânzelor sale. O retrospectivă caldă
și comprehensivă, dar care păstrează regulile convenției și ștaiful
unei strângeri bărbătești de mână, în public.
Personajul de acum este cel pe care-l vedeți în poză (foto 1). Un
berbant cu aer aristocratic, întrerupt parcă dintr-o promenadă pe
riviera de la Nisa sau de la Biarritz. Pălărie cu boruri largi,
pipă cu arome exotice, ochelari rotunzi, cu ramă fină. Și, desigur,
papion, nu liberal, ci artistic. O lavalieră mai puțin amplă, atât
cât să nu atragă atenția.
S-a născut la Arad în 1944, devine elev al Liceului de muzică și
arte plastice din localitate, ajunge, prin varii cotituri ale
destinului la malul Mării negre și se angajează ca maistru-mecanic
în Marina militară. Aici, cum spune biograful său “trăiește într-o
condiție paradoxală: deși maistru, muncește mai curând ca
ilustrator de tratate despre motoare, autor de desene sau tablouri
pentru colegi sau pentru șefi, ori, la nevoie, desenator de lozinci
sau panouri de propagandă vizuală.” După un test de desen, pictorul
Dumitru Știubei (1901-1985) îl selectează ca asistent din masa
eterogenă de militari adunați în colectivul de reedificare a
Muzeului marinei din Constanța (unde maistrul Perko fusese, între
timp, transferat) și, după evaluarea probelor plastice, îi dă un
certificat verbal mai valoros decât o diplomă la belle-arte: “Tu
ești făcut să desenezi marea, fiindcă ești exact ca ea, ai o
dezordine organizată, ordonată, și îți stă bine”. De atunci, asta a
făcut, a pictat, cu pasiune ordonată de devotament marea și
corăbiile, plajele și promontoriile ei (dar și alte peisaje
iluminate de soarele merdional, vezi acest notabil “Câmp de
levănțică” – foto 5, căruia doar ochiul unui pictor autentic putea
să-i vadă și să-i restituie cromatica explozivă). A emigrat în
Germania, s-a întors, a lucrat în învățământ, a fost scenograf și a
deschis zeci de expoziții. Între toate acestea, iubirile, numeroase
și incandescente, pentru femeile frumoase pe care a avut prilejul
să le cunoască.
Despre opera sa, Ionel Dumitrescu conchide: “Tematic, creația
picturală e, așadar, dominată de marine: Artistul nu concede niciun
privilegiu unei anume ipostaze a mării: se distribuie egal între
răsărituri somptuoase, amieze placide, furtuni înfricoșate sau
asfințituri romantice. (…) Florile își îmbină splendoarea
cromatică cu alăturări experte de obiecte cu iradiație poetică
proprie: cărți vechi, ceainice sau cești patinate de vreme. (…)
Căutarea artistică îl conduce pe pictor către seducția
impresionistă sau chiar către insolitul suprarealist, mai ales în
perioada actuală. Rigoarea realistă îi nuanțează însă chemarea
către exces, în așa fel încât produsul artistic rămâne în
interiorul unui univers liniștitor, cotidian.”