La inceputul lunii septembrie 1940, Romania se confrunta cu cea mai grava amputare teritoriala din istoria sa contemporana. Dupa ce, ca o consecinta a ultimatumului sovietic din 26-27 iunie acelasi an, Basarabia, Bucovina de Nord si tinutul Herta fusesera incorporate Uniunii Sovietice, la 30 august 1940, prin asa-zisul “arbitraj de la Viena” – in realitate un dictat – Romania era nevoita sa cedeze Ardealul de Nord Ungariei horthyste. Dupa ce Romania a semnat textul “arbitrajului”, Germania nazista si Italia horthysta au garantat noile frontiere ale Romaniei. Sub pretextul apararii integritatii sale teritoriale, trupele germane ar fi trebuit sa ocupe tara noastra. Daca, in cele din urma, Berlinul a decis prelungirea existentei statului roman ca stat “independent”, a facut-o din considerente pur pragmatice, socotind ca o asemenea mutare geostrategica ar fi creat tensiuni inutile in relatia sa cu URSS si Ungaria.
Berlinul era in cautarea unui interlocutor pe care sa se poata bizui la Bucuresti, susceptibil de a-i promova interesele intr-o tara a carei importanta crestea pe masura derularii razboiului. Pe de alta parte, ca urmare a falimentului dezastruos al politicii carliste, cercurile politice romanesti erau in cautarea omului providential care sa conduca destinele tarii printr-o politica de mana forte.
Pe acest fundal s-a produs propulsarea lui Ion Antonescu in prim-planul politicii romanesti. Ea s-a datorat, in buna masura, lobby-ului sustinut a doua femei influente. Cea dintai, sotia ministrului Germaniei la Bucuresti, Wilhelm Fabricius, era adevaratul creier al Legatiei germane din Romania. Cea de a doua, Veturia Goga, sotia poetului si omului politic Octavian Goga, era cea mai apropiata prietena romanca a celei dintai si o dedicata admiratoare a culturii germane. Dupa moartea sotului ei, doamna Goga il socotea doar pe Ion Antonescu capabil sa preia conducerea destinelor dreptei in Romania. De aici insistentele sale pe langa doamna Fabricius ca sotul sau sa-l recomande pe Antonescu Berlinului. Stiindu-l anglofil convins, Wilhelm Fabricius nu-l considera pe generalul roman “un om sigur”. Cu toate acestea, a cedat interventiilor sotiei sale.
Intre timp, dupa evadarea de la manastirea Bistrita, Ion Antonescu a fost adapostit in casa lui Mihai Antonescu, fostul sau avocat din procesul de bigamie pe care i-l intentase Carol al II-lea.
La 1 septembrie 1940, Valer Pop, care reprezentase impreuna cu profesorul Mihai Manoilescu Romania la “arbitrajul de la Viena”, a fost primit in audienta la rege. La intrebarea acestuia, adresata lui Valer Pop, “Dupa parerea dumneavoastra, ce este acum de facut?”, politicianul roman ar fi raspuns: “O dictatura militara sub conducerea generalului Antonescu”.
Numit prim-ministru la 4 septembrie 1940, Antonescu obtinea puteri depline in statul roman la 5 septembrie si reusea, peste inca o zi, sa-l convinga pe regele Carol al II-lea sa abdice in favoarea fiului sau, Mihai I.