Ministrul justiției Mona Pivniceru i-a propus ieri pe procurorii Tiberiu Nițu și Ioan Irimie pentru funcția de procuror general al Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție (PÎCCJ), respectiv procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA).
Dacă președintele Traian Băsescu va fi de acord, ei îi vor succeda Laurei Codruța Kovesi în fruntea Parchetului general și lui Daniel Morar în fruntea DNA. Niță a fost vreme de 4 aniprim-adjunct al Laurei Kovesi (a doua poziție în ierarhia procurorilor din România), în vreme ce Irimie a lucrat în ultimii ani la Direcția Națională Anticorupție Cluj, el fiind însă înlocuit din funcție de la șefia DNA Cluj în 2005 de fostul procuror-șef Daniel Morar.
Discuțiile în care au fost implicați în anii din urmă Kovesi și Morar arată cât de sensibile sunt aceste funcții și cât de ușor pot fi atacate din zona politică. Fie că a fost vorba despre dosarele lui Adrian Năstase, despre cele ale lui Dan Voiculescu sau ale altor politicieni sau, în ultimele luni, despre cercetările efectuate de procurori în scandalul posibilelor fraude la referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu, au apărut mereu acuzații că astfel de cauze sunt instrumentate politic de la nivel înalt – în cazul nostru de la Palatul Cotroceni.
Dar lucrurile vin de mult din trecut. În 1995, fostul președinte Ion Iliescu i-a dictat procurorului general de atunci Tănase Joița declanșarea recursurilor în anulare în cazul caselor naționalizate câștigate de foștii proprietari în instanțe. La începutul guvernării sale, Adrian Năstase le-a ordonant procurorilor să dispună arestări în documentul care circula pe internet “Armaghedon II” și în care se vorbea despre averea sa. Mai aproape de noi “răul” a fost identificat la Traian Băsescu, acuzat că instrumentează politic dosare “fabricate” la ordinul său de procurori.
Ce ține în mână Parchetul general
De ce? Pentru că președintele îi numește sau îi revocă pe procurorii-șefi, dar și pe procurorii obișnuiți (cu excepția stagiarilor). Există o procedură, propunerea de numire/revocare vine fie de la Ministerul de Justiție (în cazul șefului Parchetului general și al șefului DNA) fie de la CSM în cazul celorlalți procurori, dar mereu șeful statului are ultimul cuvânt.
Parchetele sunt structurate piramidal. Procurorii răspund în fața șefului care, la rândul său, răspunde în fața șefului parchetului superior, și așa până la procurorul general (el nu este subordonant Ministerului Justiției), care este numit în funcție de șeful statului.
Procurorii sunt cei care coordonează anchetele poliției judiciare. Știu, drept urmare, mersul unei cercetări, ei pot cere instanțelor punerea sau scoatere de sub urmărire penală.
Șefii lor le pot retrage dosarele (deși există restricții legate de acest subiect) și pot dispune un anumit curs al anchetei, deși procurorul este independent în instrumentarea cazurilor. Procurorul general poate ști, drept urmare, ce anume se află în dosar și, dacă este “prieten” cu șeful statului, și acesta din urmă poate afla.
Forța DNA
Procurorii DNA se supun regulilor de mai sus. Doar că ei instrumentează cazurile legate de corupție, care este întotdeauna asociată cu funcțiile publice sau de demnitate publică. De aceea, activitatea DNA a fost în ultima vreme mai vizibilă și mai mediatizată – pentru că instituția face anchete în cazurile în care sunt implicate persoane publice. Ca și în cazul Parchetului General și aici funcționează subordonarea ierarhică. Că un procuror-șef se implică într-un dosar este greu de dovedit, cum la fel de greu de dovedit este că “nu se implică” și că nu execută o comandă venită “de mai sus”. Dar cine este prieten cu șefii procurorilor poate avea un avantaj.
