“O prostituată în vârstă de 11 ani a umplut un sat întreg de sifilis” – iată fraza ce anunța o știre-bombă, citită de Doina Ruști într-un ziar, știrea a devenit punctul de plecare al romanului “Lizoanca la 11 ani”*. Dar până la publicarea lui, scriitoarea a parcurs un traseu care a dus-o spre cele mai dure aspecte ale societății românești din zilele noastre. Tot ce a văzut a asimilat și astfel s-a transferat în ficțiune substanța jalnică, hidoasă, monstruoasă pe alocuri, a lumii noastre de azi, fără să cruțe ticăloșia umană acoperită de felurite fațade și măști, ale instituțiilor și ale oamenilor.
Mai întâi a fost senzația de “gaură-n creier”, provocată atât de conținutul știrii, cât și de “făloșenia grețoasă a vânătorului de rating”. A urmat uimirea față de faptul că nimeni nu a verificat informația și nici n-a făcut vreo investigație, adică o “indiferență năucitoare”. De aici s-a născut indignarea și revolta: “era un cinism crâncen, de care nu doar ziaristul, cu fragila și proverbiala lui educație, era responsabil. Ci o lume numeroasă, o gloată, de fapt, o Istorie.”Doina Ruști a început propria cercetare, într-un sat aflat la 25 de kilometri de București. S-a întors acolo cu doi regizori, Cristian Panaitescu și Lucian Sora, și a asistat la filmările pentru un scurtmetraj. A umblat apoi prin mai multe sate din sudul țării, a stat de vorbă cu maturi și copii, a făcut fotografii. Mărturisirea lasă să se înțeleagă că a descoperit un fel de punct critic în viața celorlalți, care este chiar vârsta de 11 ani, când are loc “trezirea lucidității”.
“Lizoanca la 11 ani” are forma unui mozaic al lumii contemporane, bucăți colorate divers ce prind ca instantanee momentele-cheie din viața celor ce au legătură cu fetița răzvrătită, inteligentă și de o mare îndrăzneală: o mică vietate de o mare inocență, care nu acceptă bătăile administrate de tată, lașitatea și ipocrizia mamei. Lizoanca fuge de acasă și fuge de la școală, învață să trăiască pe cont propriu, cunoaște alți copii și adolescenți aidoma ei și grupul îi dă senzația de siguranță. Și se prostituează, iar profitorii sunt odioși, fie prin vârstă, fie prin funcția publică.
Nu întâmplător, localitatea se numește Satul Nou, mod de a arăta cât de precară este viața unei colectivități, cât de inconsistente sunt educația și mentalitatea, încât toți locuitorii lui par prea puțin pregătiți pentru încercările vieții. Numele satului are tentă ironică, atât față de trecutul imediat, cât și față de prezent: micul satrap local care își crește fiul duplicitar, iar ajuns viceprimar el repetă ce a învățat din famile, “sanitara” resimte și la maturitate aceleași complexe induse din primii ani de școală.
Doina Ruști a ales trei “axe” pe care și-a construit povestea. Prima axă este cea a vârstei – personajele își rememorează o întâmplare decisivă a vieții lor petrecută la 11 ani, când au asistat ori au trăit un lucru interzis ori măcar rușinos. A doua axă rotește pe inșii aflați pe lista sanitarei, pe care ea pretinde ca a întocmit-o în cursul anchetei făcute ca să afle inșii pe care Lizoanca i-a îmbolnăvit de sifilis. Lista este pretextul pentru a investiga oameni și instituții: exemple de nepăsare crasă și oportunism.
A treia axă a romanului leagă satul de București, amintind mecanismul din “O scrisoarea pierdută”, unde marginea imită modest centrul. Astfel, munca reporterei de la postul de televiziune aruncă o lumină spre lumea presei, povestea micuței cântărețe Trestiana care își dezvăluie sarcina și incestul sugerează universul consumist al spectacolului. Capitala concurează și întrece satul…
Toți și toate apar sub privirea clară și crudă a fetiței silite să se maturizeze rapid, ochii ei amplifică monstruos degradarea. În mod normal, cartea Doinei Ruști ar fi trebuit să provoace reacții multiple dincolo de sfera literară și să declanșeze dezbateri incendiare ale societății civile. Indiferența și tăcerea spun multe despre normalitatea lumii noastre.
*) Doina Ruști, Lizoanca la 11 ani, Editura Trei, 2009, 320 pag.
ELISABETA LĂSCONI, eseist și critic literar. Absolventă a filologiei bucureștene (1980), doctorat susținut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărți (“Oglinda lucioasă, oglinda aburită”, Ed. Amarcord, 2000; “Sorin Titel, Ciclul bănățean”, Ed. Univers, 2000). Colaborări la revistele Adevărul literar și artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viața Românească.