Protectia sociala a reprezentat si reprezinta inca unul dintre subiectele mai putin atractive pentru economistii romani ( ca sa nu zic subiecte “tabu”!). Aceasta remarca se bazeaza pe faptul ca “artizanii” politicii sociale din Romania au in vedere o protectie sociala generoasa, cu ignorarea (voita sau nu) a criteriilor economice. Fara a pune in discutie competenta ministrilor si secretarilor (fosti si actuali) in ce priveste domeniul problemelor sociale, trebuie sa recunoastem ca avem o problema: Protectia sociala costa (bani publici)! Pornind de la aceasta premiza, putem sa ne explicam de ce resursele sistemului public de pensii sunt insuficiente, de ce sistemul asigurarilor de sanatate se afla intr-o stare continua de criza: pentru ca numarul salariatilor continua sa fie mai mic decat cel al pensionarilor si al celorlalte persoane care beneficiaza de sistemul de protectie sociala.
Dupa parerea mea, este nedrept sa acuzam guvernul actual ca singur vinovat de aceasta situatie, pentru ca deciziile care au dezechilibrat sistemul de asigurari sociale si cel al asigurarilor de sanatate au fost luate in perioada 1996 – 2000. In acea perioada au fost majorate contributiile de asigurari de sanatate de la 2% din fondul de salarii la 14% (7% + 7%), contributiile de asigurari sociale de la 25% la 30% din acelasi fond de salarii, s-au introdus fonduri speciale precum Fondul pentru sprijinirea invatamantului de stat (2% din fondul de salarii), fondul pentru protectia persoanelor cu handicap (3% din fondul de salarii). Aceasta impozitare haotica a fortei de munca a generat un fenomen bine cunoscut economistilor : “fuga masei impozabile”.
Altfel spus, cresterea impozitelor pe forta de munca (de fapt, a contributiilor sociale si fondurile speciale) a generat intrarea intr-un cerc vicios: cresterea contributiilor a dus la reducerea incasarilor la buget (fie datorita evaziunii fiscale, fie datorita disponibilizarii de personal), fapt care a determinat reactia “inteligenta” a mentinerii nivelului ridicat al contributiilor sau chiar a majorarii acestora. In acest context, imi este foarte greu sa inteleg de ce reprezentantii sindicatelor accepta acest nivel al contributiilor sociale din Romania, care vine in ultima instanta sa le submineze chiar baza lor de sustinere.
Revenind la costurile protectiei sociale din Romania, experienta tranzitiei din tara noastra arata ca nu s-a facut nici o analiza serioasa a costurilor pe care acest sistemul economic din Romania le poate suporta fara a compromite dezvoltarea economiei si societatii. Intr-adevar, poate ca este momentul sa ne punem intrebari precum:
– Care dintre componentele sistemului de protectie sociala trebuie suportate din bani publici si care nu? Avem resurse pentru a asigura asistenta medicala gratuita prin sistemul public?
– Fondurile din bugetul asigurarilor sociale de stat cheltuite pentru subventionarea biletelor de odihna si/sau de tratament nu ar fi mai bine utilizate pentru majorarea pensiilor?
– Regiile autonome, companiile nationale si societatile comerciale cu capital majoritar de stat (si nu numai ele) ar putea fi mai eficiente la un nivel mai redus al contributiilor sociale? In locul amnistiei fiscale acordate discret companiilor din transporturi sau din industria extractiva nu ar fi fost mai constructiva o diminuare a contributiilor sociale pentru toti angajatorii?
– In conditiile in care ajutorul de somaj este plafonat la 75% din salariul minim pe economie, de ce se mai colecteaza cota de 3% din fondul de salarii peste cota de 1% retinuta salariatilor? Masurile active de combatere a somajului au avut vreun efect sau sunt bani cheltuiti fara rost?
A raspunde la aceste intrebari inseamna a renunta la sabloane de gandire si a face politica economica. Trebuie mentionat ca situatia din tarile vecine nu este de natura sa ne avantajeze: aceste tari isi creaza avantaje competitive – fiscale – pentru a atrage mai multe investitii straine (de exemplu, prin introducerea cotei unice de impunere a veniturilor persoanelor fizice). Pana si tari cu o politica sociala foarte generoasa, precum Germania si Franta fac reduceri importante de impozite si isi reformeaza sistemele de protectie sociala.
Ce fac politicienii nostri? Examineaza posibilitatea de a impune veniturile mari cu 80%…. o idee care nu cred ca ar putea fi sustinuta cu argumente pertinente (sau rationale). De asemenea, cota unica de impozitare s-a pierdut, asa cum era de asteptat, undeva pe parcurs, probabil pentru ca reprezenta doar un sfert din cota dorita de presedinte. Singurul element incurajator este ca Fondul Monetar International, cel care este acuzat de politicieni ca ne obliga sa aplicam masuri nepopulare, este de acord ca trebuie sa se schimbe ceva in domeniul impozitarii muncii. Asadar, daca FMI vrea relaxare fiscala, iar Guvernul a recunoscut ca munca este supra-impozitata, cine se opune? Pe de alta parte, daca arieratele din societatile de stat generate de supra-impozitarea muncii au fost “sterse” prin diferite metode de catre Guvern (ajutor de stat), in cazul intreprinzatorilor privati cine plateste arieratele acumulate in perioada in care impozitarea excesiva aproape i-a scos din afaceri? Oare o sa auzim un raspuns de genul: sa plateasca datoriile, daca nu au fost “inteligenti” sa plateasca la negru…?
emil@apropo.ro
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.