“Proximități și mărturisiri conține însemnări, reflecții, notații, culturale și teologice, scrise de-a lungul anilor. Am consemnat întâlniri esențiale pe care le-am avut cu personalități fascinante din lumea teologică și culturală. Un loc aparte îl deține, desigur, N. Steinhardt. Multe pagini descriu experiențe de viață, alternând între literatură și teologie. Autori importanți sunt readuși în actualitate printr-o lectură personală și adecvați timpului nostru. Temele și personajele acestora sunt retrezite și redevin contemporane nouă. De asemenea am evocat momente trăite ca paroh într-un sat cu totul special din Transilvania, dar și secvențe din călătoriile făcute la Viena, Ierusalim, Amsterdam, Veneția, Sankt Petersburg, etc. În profunzime e vorba despre un jurnal de cititor/scriitor.”- Ioan Pintea
“Din mulțimea preocupărilor și dăruirilor sale, nu se putea ca Ioan Pintea să nu scrie jurnal. Lecturi înfrigurate, farâme de trăiri estetico-religioase, revelații sau domesticități «argheziene», întâlniri, întrebări, evocări ale copilăriei sau ale tinereții optzeciste, note de drum în tara și prin Europa, literatură, morală, credință, tot ce se petrece în sine și în preajma lui se încarcă de sens, devine semn existențial, amestec de livresc și trăire efervescentă. O puzderie de nume, date, titluri, figuri și întâmplări prin care – spiritual receptat – diurnul cel mai banal se înalță ca nouă dimensiune a ființei. De-am avea măcar douăzeci, dacă nu o suta, de astfel de preoți (așa cum dorea Noica tinerii «mâncători de foc» prin care să facem cultură de performanță), cu totul altfel ar arăta dialogul intelectualilor laici cu Biserica ortodoxă.”- Dan C. Mihăilescu&
Mă fascinează și acum, după douăzeci și trei de ani, fotografia de pe Jurnalul de la Păltiniș. Emblematică, plină de mister și atinsă de înțelepciune. A avut dreptate Constantin Noica: modul în care se urcă spre Cabană contează. Fie că urcă filosofii, poeții, pădurarii, teologii, antropologii, băcanii, pictorii. Păstrez câteva fotografii pe care le-am făcut împreună cu Simion, în toamna lui 2004, când, dintr-un moft cultural, am ajuns la Păltiniș. Urcam pieptiș, călcând apăsat, spre cabana unde a locuit și a scris Constantin Noica. Urcam exact pe cărarea pe care au urcat cei doi interlocutori ai Jurnalului. Părem foarte temerari și hotărâți să cucerim o înălțime. El e cu un pas în fața mea, eu sunt cu un pas înapoia lui. Așa cum stă, de fapt, bine unor oameni din generații diferite. Eu sunt fermecat în continuare de mitul Păltiniș, el are anumite dubii și mă privește cu indulgență. Aici între brazii de la Păltiniș (pentru că, vorba lui N. Steinhardt, paltinii lipsesc) pare a-mi spune: timpul pe care l-ați trăit, e adevărat, cu patimă și entuziasm, atât v-a putut da. Privind mai serios fotografiile, sunt dispus să-i dau dreptate. Deși urcăm împreună spre aceeași înălțime, nu stăm pe același picior. Ce păcat, totuși, îmi vine să-i spun mai tânărului meu prieten că fotografia în care fiecare calcă în felul lui e color. Și când te gândești că și eu, și Simion, suntem doi cititori de filosofie rătăciți într-o pădure piezișă ademeniți de o fotografie în alb-negru, în care vedem, priviți din spate, doi filosofi. Unul cu bască, celălalt cu căciulă.
&
Pe Daniil Harms eu unul îl consider un scriitor extrem de realist. Ca și pe Eugen Ionesco, de altfel. E greșit, după părerea mea, să fie încadrat mereu la literatura absurdului. Că e avangardist rus, înțeleg, dar că ceea ce scrie el e absurd, nu! Prozele lui sunt de un realism feroce. Realism à la Gogol, din care se trage. Viața halucinantă, mizeria zilelor (“Ajunge zilei răutatea ei!”, spune Scriptura), a ticăloșilor, a enervanților de tot felul, fac din Daniil Harms un autor de căpătâi. Ironia lui e una tragică. Râsul lui e asemenea sughițului după plâns. Faptul că citează din Pateric mă îndreptățește să cred în jertfa lui pentru Adevăr și în iubirea lui pentru Hristos. Nu vă temeți! Nu exagerez! Iată citatul: “Un călugăr a intrat într-o criptă cu morți și a strigat: Hristos a înviat! Iar ei i-au răspuns în cor: Adevărat a înviat!”
&
În agitația și învălmășeala de pe Golgota Hristos este aproape singur. Apostolii au fugit care încotro “de frica iudeilor”, unul se leapădă, altul se spânzură, câțiva se încuie pe unde pot, alții sunt deja departe de Ierusalim. Doar Ioan “ucenicul iubit”, Simion din Cirene, Iosif din Arimateea și câteva femei (e adevărat, de un curaj nemaipomenit) împărtășesc, la umbra Crucii, suferințele cumplite ale Mântuitorului. În rest, cum spuneam, multă agitație și învălmășeală. Cei ce treceau pe acolo Îl huleau, arhiereii împreună cu cărturarii Îl batjocoreau, ostașii Îl luau în râs. Nimeni de la poalele Crucii nu-și mai aduce aminte în aceste momente de ceea ce le-a spus Iisus în Galileea, nimeni nu mai știe de Înviere, absolut nimeni din cei ce l-au urmat nu contează pe reîntâlnirea de Duminică dimineața. Nimeni nu crede în Învierea Lui. Toți au în față o realitate atroce: moartea Lui.
Și totuși, cineva, în aceste clipe cutremurătoare, se face părtaș morții și… Învierii lui Hristos. Un ins nenorocit, nebăgat de nimeni în seamă, un făcător de rele. Tâlharul de pe cruce. Acesta este primul, gândesc eu, care crede, înaintea tuturor în Învierea Domnului. Când îi spune Lui Iisus: “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta”, el implicit mărturisește Învierea Lui Iisus. Cu mult înainte de Toma, de Petru, de Pavel, care Îl vor mărturisi pe Hristos cel Înviat după ce Îl vor vedea înviat, acest fur și tâlhar va fi, apriori, întâiul mărturisitor al Învierii Domnului. Are dreptate: mărturisind Împărăția Lui, mărturisești implicit și Învierea Lui. Nu se poate Împărăție fără Înviere. Mare Teolog acest Tâlhar. Nu degeaba Hristos îi promite pe loc Raiul.
&
Peste două zile va fi proclamată la Gledin canonizarea Cuviosului Pahomie. Stareț la Neamț, episcop la Roman, pustnic la Pocrov, ucenic al Sfântului Dimitrie al Rostovului. Recunoscut drept “liniștitorul de sub Muntele Chiriacului”. Ca să mă pregătesc pentru acest moment am făcut înainte de Paști un drum la Pocrov și m-am recules, la apusul soarelui, preț de câteva ceasuri la umbra schitului, pe pajiștile primăvăratice, prin grădinile încântătoare de la poalele Chiriacului. Poiana, precum ochiul lui Dumnezeu, deschisă mare și minunată în mijlocul pădurii. Ciripit de păsări și adiere de vânt lin. Un loc magnetic care atrage zarea și Muntele. Toate: schitul, clădirile, obiectele poartă pecetea Cuviosului. Văd portretul lui Pahomie din pridvorul Paraclisului, icoanele prăznicare cu iscălitură, icoana-triptic cu pomelnicul Pocrovului scris de mâna lui Pahomie… Un sentiment amețitor: scârțâitul unei uși de lemn și, concomitent, foșnetul unei crengi de măr îmi garantează, fără dubiu, că Pahomie e aici, Acasă, și e chiar gazda mea.
&
Citesc cu poftă de gurmand Jurnalul lui Galaction. Notații incendiare, cenzurate, din perioada 1947-1952. Pagini-bombă despre Patriarhul Nicodim, Patriarhul Justinian Marina, Nicolae Bălan, N. D. Cocea, Zaharia Stancu. O însemnare despre Sadoveanu: “Azi am fost la Cameră să văd pe Mihail Sadoveanu (…). L-am găsit pe «Nenea Mihai» greoi, umflat și plictisit. I-am spus: «Christos a înviat!». Mi-a răspuns: «Noroc!» Nenea Mihai nu crede în Învierea Domnului”.
Poftim!
&
În anii ’80, N. Steinhardt, a scris despre cartea mea de poezie încă nepublicată, Frigul și Frica, un text cu titlul Poetul care nu se joacă. De douăzeci de ani încoace mă întreb asupra propoziției, cu paranteze, cu ghilimele și cu pomenirea celor doi pictori englezi, care încheie acest text despre legătura dintre poezia pe care o scriu și concluzia fascinantă și uimitoare aplicată poeziei mele. N. Steinhardt: “Treabă insolită, dar înduioșătoare și evocând cugetelor noastre surprinse (dar nu prea mult, căci știm ce e în stare să facă poetul când se pune pe treabă) cuvintele pictorului John Constable despre tablourile mai vârstnicului său ortac Thomas Gainsborough): «te năpădesc, privindu-le, lacrimile, fără a ști pentru care pricină»”. Grație prietenului Ciprian M., recent, am dat peste un mic album, alcătuit de Giuseppe Gatt, cu lucrări de Th. Gainsborough. În sfârșit, m-am lămurit! În sfârșit, am aflat răspunsul! Poezia mea (și poezia în general) e asemenea căsuței cu gemulețe luminate din cele Douăsprezece peisaje pe sticlă.
&
Văd împreună cu Violeta un film de Pateric. Ostrovul lui Pavel Lunghin. Un film copleșitor despre păcat, căință, smerenie, iertare, sfințenie. Un film de-a dreptul… sfânt. Creștin întru totul. O parabolă grozavă despre povară, cruce, suferință. Greu de povestit. Ostrovul trebuie văzut și citit în ton cu Psaltirea și Patericul. Revăzut de mii de ori precum de mii de ori rostim Tatăl Nostru, Născătoarea și Psalmul 50.
&
Marți, 25 aprilie. Față în față cu o zi grea. Soluția?! Dis-de-dimineață un strop de lectură. Un fragmențel din Memoriile lui Benvenuto Cellini. “După voia Domnului, toate sunt spre binele nostru și Dumnezeu îi apără pe cei ce-L recunosc și cred în El”. Balsam, pansament și mângâiere. Amin.
&
Un mare prozator rus: Venedikt Erofeev. Când i-am citit capodopera Moscova – Petuski am făcut un recensământ al tuturor bețivilor blânzi, resemnați și nefericiți pe care i-am cunoscut. Preot fiind mi s-a întâmplat să am parte de întoarcerea câtorva bețivi la Hristos. Oameni care n-au cercetat Biserica lui Hristos niciodată, inși pentru care bodega era mai presus de orice, care se fac oriunde în lumea aceasta luntre și punte pentru un pahar de vodkă, i-am văzut, cum odată întorși la Hristos, au devenit cei mai zeloși slujitori ai Lui. Azi în timpul Sfintei Liturghii, la ieșirea cu Sfânta Evanghelie, l-am privit în ochi, preț de câteva clipe, pe I. U. și mi-am adus aminte de personajul lui Erofeev, Venicika, din Moscova – Petuski. Fost bețiv de elită, I. U. n-a venit până azi la Biserică. Îl văd, după câteva “vorbe bune” pe care i le-am spus ocazional, pentru prima dată la Liturghie. Mi-e atât de drag încât îmi vine, cu Evanghelia în brațe, să-l îmbrățișez ca pe un frate regăsit. Mă stăpânesc greu să nu plâng. După Liturghie recitesc dialogul dintre Venicika și îngeri. Stare de bună dispoziție duhovnicească. Accept greața lui Venicika și sunt topit sufletește să regăsesc cea mai înălțătoare pagină despre bețivi și îngeri scrisă vreodată. Venicika e singur cuc, toropit de greață (asemenea actorilor din Daniil Harms), dornic să ajungă la cârciumă, să bea un Xerex și apoi să-și urmeze drumul spre Kremlin, ținta sa dintotdeauna, când deodată aude voci divine, cântări siderale. Aude și constată. “Firește, Venicika, firește, cântă cineva de sus, lin-lin, mângâietor-mângâietor, ia și închide ochii, să nu-ți fie greață. O! Îi recunosc! Îi recunosc! Iar sunt ei! – Îngeri ai Domnului! Tot voi sunteți?”. Iubirea mea pentru Venicika și pentru I. U. se transformă brusc în duioșie sau, cum bine zice Dostoievski, în Discursul despre Pușkin, în “iubire duioasă”.
&
Stau câteva ceasuri bune cu nea Vasile Pop la umbră sub vie, acasă la el. Povestim mai de toate. Despre cum sunt strugurii anul ăsta, despre câtă grijă are de el tanti Letiția, soția lui, despre copilăria lui zbuciumată și lipsită de mamă. Observ pe masă, sub o scândurică de stejar, două cărți de Rugăciuni. Răsfoim una dintre ele împreună. Nea Vasile îmi arată, ca și cum mi-ar arăta cea mai mare avere pe care o deține, rugăciunile cu care se roagă lui Dumnezeu. Sunt în general rugăciuni de pocăință și de mulțumire. Prea puține de cerere. Îmi spune: “Întâi să ne căim și să-i mulțumim Domnului și pe urmă să-i cerem!” Cărțile sunt rupte, cu cotorul lipit de mai multe ori, pătate de multă și îndelungată folosință. O supremă dovadă a rugăciunii neîncetate.
Volum aflat în pregătire la Editura Cartea românească