Întâlnirea dintre Iisus și tânărul bogat m-a întristat profund. Aș fi vrut, simțind căutarea și ardoarea tânărului pentru Învățător, să-l văd, pe loc, ucenic al Lui. Faptul că acest tânăr își dorește din inimă mântuirea, că respectă din copilărie, scrupulos, Decalogul, că e conștient că, totuși, comportamentul lui nu îl recomandă încă pentru viața veșnică, dar în cele din urmă renunță și, mai grav, cade pradă tristeții – toate acestea mă fac să fiu tare amărât de câte ori parcurg Matei 16-22, cap. 19. Întrebarea lui: Ce-mi mai lipsește? e sinceră, susținută de un interes urgent, care nu suportă amânare. Răspunsul lui Iisus e tot așa: sincer și sever: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, și vei avea comoară în cer; după aceea vino și urmează-Mă. Avântul lui pentru viata veșnică este brusc oprit din pricina avuției. Retractil și trist, tânărul bogat devine unul dintre cele mai deznădăjduite personaje din Evanghelie. Dacă ești atent îl vezi pur și simplu mut cum se retrage în lumea din care tocmai ieșise și din care tocmai a încercat să scape. Mi-e tare milă de el. Ce mă apasă este felul în care pleacă din fața lui Iisus. Pleacă întristat. În general un om tânăr este fericit. Și, în general, cei care îl caută rămân pentru totdeauna lângă El sau pleacă miluiți, mântuiți, fericiți. Acest tânăr este trist. Dar, cred eu, tristețea aceasta are și ceva bun. Are ceva bun pentru că întristarea lui îi mai dă o șansă. Aceea de a renunța într-o bună zi la averi și de a-l urma pe Hristos. Această șansă, se pare că a venit într-o bună zi. Se prea poate ca tânărul din Evanghelia lui Marcu (cap. 14, vers. 51,52) să fie tocmai acest tânăr care în Evanghelia lui Matei dă înapoi. Se prea poate. Mi-ar plăcea să fie așa. Oricum, mărturia lui Marcu despre un anume tânăr care îl urmează pe Hristos exact în momentul singurătății și tristeții depline a Acestuia (e vorba de momentul prinderii în grădina Ghetsimani) când ceilalți, apostoli și ucenici, “lăsându-l, au fugit toți”, e semnul că, într-adevăr, “ceea ce e cu neputință la oameni e cu putință la Dumnezeu”. Iată relatarea lui Marcu: “Iar un tânăr mergea după El, înfășurat într-o pânzătură pe trupul gol, și au pus mâna pe el. El însă, smulgându-se din pânzătură, a fugit gol”. O relatare cu lux de amănunte care prezintă chipul adevărat al tânărului. Curajos, fără frică, urmându-L pe Hristos nu când Acesta stătea triumfător în mijlocul mulțimii și vorbea în pilde și parabole, ci atunci când, prins fiind, avea nevoie ca de aer să simtă umbra unui suflet devotat în spatele său. Câtă măreție are tinerețea! Când e vorba de reîntoarcerea sinceră – pe viață și pe moarte – la Hristos și tristețea are ceva bun!
&
Viața nu e joacă! Dar viața e, uneori, joc! M-am întâlnit azi cu vărul Vasile. Ca de obicei, am povestit câteva ceasuri bune despre Runc și despre nonșalanța și libertatea cu care bravii noștri runcani tratează viața, pur și simplu. Ne-am amintit (a câta oară?!) de Sasu, de Văsăluc și de Poștariu.
Azi a fost rândul vărului Vasile să-mi povestească o întâmplare absolut tulburătoare. Adevărată, ironică, tristă, poate chiar tragică, copleșitoare. Tema ei: Farsa, Jocul. Personaj principal: Poștariu.
Poștariu nu e altcineva decât Poștașul satului. Hâtru și adeseori pus pe glume cu ceea ce noi numim, îndeobște, viața și moartea. Copil fiind, am stat zile întregi împreună cu Poștariu, fugit de la școală sau de acasă, la taifas în cămăruța P.T.T.R. din fața Cooperativei de Consum. Citeam reviste de literatură, combăteam, mai cu foc decât în grădina lui Iocan, despre autori și personaje, puneam nume și porecle, râdeam și “înfloream” scene și întâmplări din viața satului Runc și, mai ales, inventam jocuri. De pildă citeam, cred că prin anii ’76-’77, un serial în revista Cutezătorii, scris, mi se pare, de Petre Luscalov, despre o aventură în munți cu lupte și încăierări între bandiți și eroi pozitivi. Toți bandiții aveau nume nemțești sau americane: Enrik, Rudy etc. La sugestia Poștariului, ne-am însușit numele. El era Enrik, eu eram Rudy. Cred că, după câte îmi amintesc, eu primisem numele banditului celui mai rău și mai periculos. Eram, din această pricină, puțin bosumflat și, nu ascund, o vreme chiar i-am purtat pică Poștariului. Țin minte că, în armată fiind, Poștariu mi-a trimis două cărți poștale. Una scrisă cu pix albastru, cealaltă cu creion chimic. Le păstrez cu sfințenie și le recitesc deseori Violetei și prietenilor. Cărțile poștale au acest mesaj: Enric către Rudy. Împreună cu Sasu, cu Văsăluc, cu Bosotă și cu încă alți câțiva Poștariu a reprezentat pentru mine sarea și piperul Runcului. Fără ei și, mai ales, fără badea Ion Poștariu, copilăria mea ar fi fost schiloadă și fără pic de culoare. Revin, însă, la povestea vărului Vasile. Repet: absolut terifiantă. O numesc: Marele Joc al Poștariului. Poștariu hotărâse împreună cu vecina lui Onița să joace acest Joc. Pe puncte. Amândoi locuiesc departe de Biserică. Amândoi stau pe același delușor. Au căzut de acord ca acela care aude primul clopotele Bisericii trase pentru mort și află cine a murit să sune imediat pe telefon la celălalt, să dea numele mortului și, astfel, dacă celălalt nu știe, cel care a aflat mai devreme cine a murit să câștige un punct. Zis și făcut. Într-una din zile sună Onița: Ai auzit clopotele? Ghici cine a murit?! Răspunde Poștariu: Nu știu. Replică, Onița: Unu-zero! Peste câteva zile, într-o dimineață, fiul Poștariului, Traian, este găsit mort înghețat, la marginea drumului. În câteva clipe Poștariu pune mâna pe telefon. O sună pe Onița. Ghici cine a murit? Onița: Nu știu! N-am auzit nici clopotele… Poștariul: Fiul meu, Traian! Unu la unu! Îi spun vărului Vasile că ultima dată l-am văzut pe Poștariu în bisericuța veche a Runcului. Se ruga rezemat, lipit de perete și pe umeri avea două aripi de înger. Un înger care răsărise direct din zugrăveală, și-a abandonat pentru o clipă aripile peste umerii încovoiați în rugăciune ai Poștariului. Asistam din nou la un Joc. De data asta era Jocul Îngerului zugrăvit de grecul Zaharia Appitis.
&
Orice fragment e orgolios. Mă gândesc la Cioran, Eliade, T. E. Hulme… Nu există pic de smerenie în fragment. El, fragmentul, are orgoliul și încăpățânarea să afirme – sus și tare – gânduri și idei definitive, certitudini și temeiuri de neclintit, păreri de necontestat. E mereu certăreț și cârtitor… Mesajul lui e unul de sorginte fundamentalistă. Fragmentul e în esență vicios. Știu din propria experiență ce înseamnă Fragmentul. Jurnalul pe care îl scriu de câțiva ani buni încoace a devenit viciu. Așadar, îi cunosc Fragmentului toate atributele orgolioase de care e în stare. Cred că fragmentele pe care le aștern aproape zilnic pe hârtie au devenit, deja, preafrumoasele sirene ale păcatului. Nu-mi rămâne decât să mă rog și smerit să strig din inimă: Doamne, iartă-mă!
&
Lecturi din Moby Dick. Marile cărți ale lumii au ca fundament Biblia, Profeții, ideea creștină, în general. Căutarea Balenei Albe nu ține numai de răzbunare, de revanșă, ea are, în primul rând, o conotație profund religioasă. Lupta pe viață și pe moarte pentru ca suferința și nădejdea să prindă consistență și jertfa să se întrupeze. Predica Părintelui Mapple despre “timonierul-profet Iona” e un exemplu absolut. “Vaiurile” și “Amarurile” Părintelui mă fac să-mi aduc aminte de toți proorocii și profeții Vechiului Testament și să conchid că lucrurile fundamentale nu se schimbă cu ușurință. Lumea trece, viața aceasta la fel și, în ciuda progresului și a transformării, temeiul rămâne în picioare. Temele vechi, dar bune, cum spune N. Steinhardt, sunt perene. Taina marilor cărți se deschide mai întotdeauna cu un șperaclu creștin. Din fericire.
În pregătire pentru Editura Cartea românească