Cioran mă pune pe gândit. Nedogmatic, liber, eretic, el explică totuși câteva bune principii teologice prin propria-i experiență de viață. Nu mă feresc să-l citesc. Revin asupra lui de zeci de ori. E ceva de salvat, de mântuit din viața și cărțile lui. Paradoxal, îl găsesc, în ciuda scepticilor, viguros și tonifiant. Total reconfortant. Fertil pentru sămânța gândurilor mele. Acum câțiva ani, când am coborât de la cabana lui Noica din Păltiniș în Rășinari și preț de un ceas împreună cu Violeta am peripatetizat pe străzile satului despre mizeriile vieții și boicotul istoriei, m-am gândit asiduu la revolta năstrușnică pe care fiul popii Emanoil n-a reușit să și-o consume în raiul din Coasta Boacii și a trebuit să și-o strige (ca la Scriptură) de sus de pe acoperișuri, din “iadul” și mansarda vestită a Cartierului Latin. Ca să-și descarce amarul și supărarea, pe toți și pe toate, Cioran a ales atributele unui altruism amar care corupe, pe ici pe colo, până și pe cei mai optimiști oameni. Îmi spuneam atunci și îmi spun și acum că, în consecință, lecția lui Cioran este o relatare vie despre cum poate fi zdrobit un ideal filosofic și teologic dintr-o singură lovitură. Am stat țintuit locului când în fața casei parohiale în care a copilărit Cioran am descoperit un bust mic și pipernicit, urât ca o batjocură și orgolios ca un resentiment, și mi-am dat seama câtă dreptate are Cioran în multe din cugetările lui și cum nu putem să fim noi de acord cu el din pricina sincerității lui corozive.
&
Mila lui Hristos.
E de contat numai pe mila lui? Nu. Nu cred. Trebuie contat și pe severitatea Lui. E adevărat că Domnul e milos, dar e și sever. De văduva din Nain i se face milă, spune evanghelistul Luca, dar pe loc mila Lui se preface în severitate și severitatea ridică pe loc pe fiul acesteia din ghearele morții. Replica Domnului e… fără milă: “Nu mai plânge!”.
&
Între sfinții și oamenii iubiți de Părintele Nicolae se află, imediat după “Părintele nostru Avraam”, și în vecinătatea Sfântului Serafim de Sarov, Ioan Nepomuk, Katow din Condiția umană, Sf. Anton de Padova, Oprea Miclăuș, Crescent, Maximilian Kolbe și alți câțiva, Sf. Ierarh Nicolae și Sf. Cassian. Ca la Pateric,Părintele Nicolae povestește în cartea de predici Cuvinte de credință o întâmplare simplă, minunată și pilduitoare care îi are drept personaje pe cei doi sfinți. Sf. Ierarh Nicolae și Sf. Cassian, “înveșmântați în straie strălucitoare”, se grăbesc la întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum întâlnesc un țăran care se opintea să-și scoată căruța din noroi. Acesta devine prilej de ceartă, de neînțelegere, de dispută între cei doi sfinți. Ce-i de făcut? Să-l ajute pe acest om năpăstuit sau să se grăbească la întâlnirea fixată cu Dumnezeu? În cele din urmă aleg: Sf. Ierarh Nicolae rămâne să dea o mână de ajutor, murdărindu-se grozav; Sf. Cassian pleacă spre Dumnezeu “zorit nevoie mare”, absolut imaculat. Sf. Ierarh Nicolae ajunge mai târziu în fața lui Dumnezeu, fiind întâmpinat cu “mare bucurie” și primind plata: numele lui va fi “printre cele mai populare din lumea toată”. Sf. Cassian ajunge la timpul stabilit, însă e primit cu “glacială politețe” și plată pe măsură: “numele lui va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni”. Concluzia Părintelui este clară: “Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât, a sosit înainte de Cassian căci în clipa chiar când și-a suflecat mânecile și și-a sumes hlamida, el a stat în fața lui Dumnezeu. Așa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audiență (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezența fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt și a străbătut distanțele cu iuțeala gândului”. De unde a extras Părintele Nicolae această întâmplare nu știu. Știu doar că în Rusia și Biserica Universală, Vladimir Soloviov folosește aceeași “pildă” (Legenda rusă despre Sf. Nicolae și Sf. Cassian) pentru a explica pur și simplu diferențele, nepotrivirile, nesofianismul bisericilor separate: ortodoxia și catolicismul. În viziunea lui Soloviov, Sf. Ierarh Nicolae devine “reprezentantul” Bisericii Catolice, al Occidentului, cu atribute adecvate: curajos, “gata oricând să pună osul la treabă”, preocupat mereu de Celălalt, antrenat în problemele sociale etc.; iar Sf. Cassian “reprezentantul” Bisericii Ortodoxe, al Orientului, mereu în contemplare, “fără nici o pată pe hlamida sa”, preocupat mereu de energiile necreate etc. Constatare: N. Steinhardt și V. Soloviov îmi garantează că, în definitiv, există două căi de a merge către Dumnezeu și una singură de a-L întâlni pe Dumnezeu.
&
Toată lumea se plânge – de dimineața până noaptea târziu sau până spre revărsatul zorilor – că nu are timp. Nu avem timp pentru noi. Nu avem timp pentru alții. Graba, agitația și nebăgarea de seamă cu care ne mișcăm nu mai lasă omului tihnă pentru altceva. Adevărul e că suntem solicitați în fiecare clipă din toate părțile. Debusolați. Agasați, chiar. Acasă, pe stradă, în magazin, în biserică, la serviciu, în tren, în troleibuz, în taxi, în restaurant etc. Tocmai când, mai-mai că ne-am face rost de clipa de liniște, un repaos, o secundă de tihnă… pe loc apare cineva (și el zorit nevoie-mare!) și, fără pic de obraz, te strivește pur și simplu sub greutatea agitațiilor lui. E de nesuferit. E ceva de neimaginat. Nu-ți dorești zile ca acelea din celebra Scrisoare trimisă de Cehov fratelui său, nu-ți dorești să te plictisești la nesfârșit și nici să “caști” cu ochii deschiși lunguieți și prelungi, însă nu ar fi rău să poți câștiga pentru tine (numai pentru tine!) clipa mult râvnită, starea de pace, stropul de liniște profundă, care, atât de mult așteptată, ți-a devenit, recunoști fără pic de patetism, idealul. Clipa în care poți contempla, nederanjat de nimeni și de nimic, un fir de iarbă, un lujer verde care preț de o secundă învinge turpitudinea unei lumi nesigure, buimace și sărite de pe fix. Cu alte cuvinte: să auzi cum crește iarba!
&
Postul adevărat înseamnă să te lași de ceea ce nu te poți lăsa, de ceea ce te subjugă, te confiscă, te acaparează concupiscent și te ține precum ventuza lipit de ispită, de viciu, de păcat. Învingi servitutea ca să câștigi virtutea. Părintele Nicolae Steinhardt zice: “Dragă Ioane, consider că, în ceea ce mă privește, sunt un aprig băutor de cafea, dar și un bun și corect postitor. În posturile de peste an nu consum nici un pic de cafea. Renunț definitiv. Îmi tai pofta de la această mică-mare plăcere. O fi mult, o fi puțin… Eu unul știu că postul înseamnă și tăierea voii de la plăcerile care te robesc. Pe mine mă robește cafeaua. Prin urmare, în vremea Postului renunț, mă lipsesc de ea. Nu spune Domnul că se cade să fim credincioși în lucrurile mici?!”
&
Smerenia e o virtute rară. Și, totuși, doar dracii nu o pot avea. Omul credincios, care e măsura tuturor străduințelor, experimentează neîncetat această virtute. Sunt cucerit de povestirile lui Dino Buzzati.
Cele cu subiect creștin sunt de-a dreptul copleșitoare. Revin și meditez asupra lor așa cum revin și meditez asupra Patericului. Povestirea Umilința mi se pare o capodoperă a literaturii creștine. Nu știu să fi citit ceva mai adânc, mai adevărat pe această temă. Dacă cineva ar alcătui vreodată o bibliografie pentru Taina Sfintei Spovedanii, n-ar putea evita cu nici un chip această poveste fascinantă despre călugărul Celestino și bietul preoțel care se înalță pe măsură ce se smerește. N-am găsit până în momentul de față în altă parte o mai adecvată oglindire a textului de la Luca, 18, 14: “…cel ce se smerește pe sine se va înălța”. “Morala” ei mi se pare extrem de importantă datorită faptului că ambele personaje, și cel ce mărturisește și cel ce se mărturisește, sunt clerici. Așadar, “terapia” de la sfârșit are o greutate anume. Spovedania celui care spovedește. Câți oare dintre cei care îl slujim pe Hristos avem disponibilitatea curățirii de orgolii precum preoțelul lui Buzzati?! Câți, depășindu-ne meschinăriile și fariseismele, putem să ne golim de sine, după modelul Celui Crucificat?! Câți mai știm ce înseamnă darul lacrimilor?! Cine mai recunoaște sensul absolut creștin al sintagmei: să plângi de bucurie? Spovedania are nevoie și de plâns, pare a spune în finalul povestirii sale Dino Buzzati. Scena plânsului (în hohote!) e, de fapt, corolarul spovedaniei și morala înaltă a acestei fabule.
&
Alexandru Baciu caută și găsește, bate și i se deschide. Dorește din inimă “De fapt, o credință mai temeinică în Dumnezeu, nevoia de a fi un mai bun creștin…”. Un ins care spune cu sinceritate: “Domnul să mă ajute!”, așa cum spune Al. B. e, după părerea mea de paroh, un creștin autentic. Și dacă mai spune și că “Izbăvirea nu-i decât în Dumnezeu”, lucrurile sunt limpezi, cristaline…
&
După liturghie sunt oprit de tanti Letiția, care trebuie “să-mi spună ceva foarte important!”. Stăm de vorbă pe îndelete în curtea casei parohiale. Tanti Letiția îmi comunică o nemulțumire. “Tinerii nu prea fac metanii. Se rușinează”. Îi confirm. Așa este. Nu numai tinerii. În general mulți dintre noi, preoți și credincioși, am uitat gesturile sacre care însoțesc rugăciunea. Uităm că la Rugăciunea deplină participăm întregi. Îngenuncherile prea dese ni se par obositoare, închinările prea multe ni se par de prisos, mătăniile, iată, devin rușinoase și plictisitoare. În curând începe Postul Mare. Bun prilej de a vorbi despre Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul dar, mai ales, despre metaniile/ mătăniile care însoțesc această rugăciune.
&
Orice soț grijuliu, dacă îl vei întreba, în preajma zilei de 8 martie, ce va face pentru soția lui, îți va răspunde precis: îi voi oferi o seară la restaurant, îi voi cumpăra o rochie, un colier sau, în cel mai rău caz, îi voi oferi un buchet de flori sau un mărțișor. Nici unul dintre acești soți grijulii nu va spune: “Mă voi ruga pentru soția mea!”. Pare anacronic, pare neserios să ne mai rugăm pentru soțiile noastre. Există între rugăciunile frumoase și realiste ale Ortodoxiei una pe care o recomand tuturor soților responsabili (pentru că un soț grijuliu nu e întotdeauna și responsabil). Ea se numește chiar așa: Rugăciunea soțului pentru soția sa. E la îndemână și de găsit în mai toate cărțile de rugăciuni. Bine ar fi ca orice soț responsabil să o rostească din când în când. E cel mai ales dar făcut unei soții credincioase. Sunt în textul acestei rugăciuni câteva bune adevăruri care scot în evidență, cu o duioșie exemplară, dincolo de orice stridență feministă, starea aurorală a feminității. O gingășie în alternanță cu ceea ce Noica numea, într-un text din 1938, “delicata autoritate”.
&
Ca să înțelegem corect cum alunecă intelectualii în tumultul istoriei și în meandrele politicii e absolută nevoie să citim o carte mereu actuală, deși scrisă între 1924 și 1927, plină de învățăminte și doldora de întrebări și răspunsuri încă neapuse. E vorba de Trădarea cărturarilor de Julien Benda. Am citit-o și am recitit-o, după ce, de fiecare dată, m-am înarmat cu o bună lămurire, în ceea ce privește concepția lui Benda despre literatori, politică, istorie și cărturari, parcurgând eseul lui N. Steinhardt despre Franța bizantină, publicat în 1946 în Revista Fundațiilor Regale. Acest text, scris de N. Steinhardt, are darul, de fiecare dată, să-mi trezească interesul pentru Benda. Așa am ajuns, cum spuneam, să citesc de nenumărate ori Trădarea cărturarilor. Mi s-a întâmplat și zilele acestea când, între o lectură din Paradoxul creștin și cartea tinereții, o carte de convorbiri cu Victor Rebengiuc și una despre marele și inegalabilul film creștin Ostrov,am meditat asupra a ceea ce e sănătos și realist în gândirea acestui intelectual francez vechi, lucid și independent. Sigur că, asemenea lui N. Steinhardt, nu sunt de acord cu tot ceea ce gândește Benda însă, pe ici pe colo, adică, vorba lui Nenea Iancu, prin locurile esențiale, nu pot să nu-i dau crezare. E cazul să acceptăm că în foarte mare măsură el a avut și are dreptate. Timpul, istoria, fariseismul intelectual îi dau dreptate din plin. Numai în Spiritul nesăbuit de Mark Lilla și în Intelectualii de Paul Johnson am mai descoperit asemenea tăieri în carne vie și radiografii cristaline în ceea ce îi privește pe intelectuali.
Din volumul în pregătire pentru Editura Cartea românească