Gustul și mirosul sunt ca frații, merg mână în mână și se completează, unul fără celălalt nu se poate. Amintirea îi ajută să se recunoască.
Intri într-o scară de bloc de pe bulevardul Dacia și brusc îți aduci aminte de cum plecai în weekend la Bebe și Octavian, cum dormeai într-un culcuș făcut din două fotolii puse gură în gură, cum îți făcea baie în apă până la gât (că acasă erați mulți și aveai dreptul doar la o șchioapă) te spăla pe cap și te curăța în urechi cu chibritul înfășurat în vătuță (asta era cam groaznic ), te ducea la Antipa și pe urmă îți dădea lapte de pasăre și Luni te duceai direct la școală. De ce ți-au venit astea în minte? Păi așa mirosea la ei pe scară în strada Andrei Mureșanu 48!
*
Adoram mirosul casei noastre, dar îl simțeam doar când veneam din vacanță. Era un ceva greu de descris, înduioșător și răcoros, parcă a rosmarin și măghiran care se punea la friptură , parcă a glicina de la geamul meu, parcă a Mami… A doua zi nu-l mai simțeam de loc, dar de loc, și-mi părea tare rău.
*
Cauciucul miroase a cască de baie, casca de baie miroase a ștrand. Și atunci Schraer Muhle de pe drumul spre Dumbrava Sibiului îmi apare. Apa, șuvoi rece și curat, curgând în continuu printr-un tub gros de pe care săream în bazinul de ciment, tropăitul sandalelor cu tălpi de lemn pe marginea îngustă, gustul sandviciurilor enorme din pâine neagră unsă cu unt și cu fâșii de ardei, apucate hulpav cu mâinile ude și înghețate și nasul picurând de apă cu iz de piatră, ah! diminețile acelea de iunie de la 9 ani!
*
– Ce-ați făcut cu felu doi? La ce miroase felu doi ? urlă Ionuț din poartă venind de la grădiniță, încă îmbrăcat cu șorțulețul în pătrățele. Mami era dusă în Italia pentru două luni și noi, tânăra și vajnica generație, eram la bucătărie. Afumasem laptele pentru bechamelul care se pune la “macaroane au gratin”, felul preferit de numeroși membrii ai familiei mele.
– Taci mă că numai miroase așa, încolo e bun ! Ioane Ioane s-a potolit, aveam dreptate, afumătura nu fusese îndeajuns de temeinică, gustul cel divin era nealterat.
– Asta n-are gustul la supă de fasole mică! țipau, altădată, toți trei în cor, așezați în jurul măsuței joase , rotundă și roșie, are gustul la supă de cartofi! n-are gustu…
– Ia să văd? Uitasem să pun oțet, cum se pune la zupa de fasole ardelenească, îngroșată cu puțin rântaș, la mare preț în casa noastră, vinerea.
– Stați așa nu va mișcați că se face, zic și vin cu sticla de oțet, picur fiecăruia în lingură câte puțin și amestec.
– Gustați acum! Neîncrezători încearcă cu limba, apoi mai cu hotărâre. Miracol! A devenit supă de fasole mică! Trei perechi de ochi negri și lunecoși se ridică spre mine plini de admirație și recunoștință.
*
S-a întors odată Alin din Insula mare a Brăilei, unde fusese la vânătoare cu Virgil Mihăescu, cu două pâini proaspete și parfumate. Pe una am mâncat-o pe loc, pe cealaltă am băgat-o în congelator.
Peste vre-o două luni Virgil îl cheamă din nou:
– Hai la Brăila
– Am treabă !
Ovidiu Iuliu Moldovan:
– Am spectacol !
Altul:
– Altă dată !..
Pleacă omul singur, împrumută o baterie de mașină, că a lui se descărcase, se grăbește ca tras de magnet și, odată ajuns, noaptea, pe un grind, moare împușcat din greșeală.
Am scos, după un timp, pâinea aia din congelator, era tot proaspătă și parfumată dar cu un gust… Poate un gust de recviem.
*
.
Argos, vechea capitală a glorioasei Argolida, azi un târg prăfuit, un fel de Caracal. Așteptând un autobuz care să ne ducă la Sparta, pierdeam vremea prin piață. O băbuță vindea ierburi uscate. Pe “rigani” (oregan) l-am recunoscut imediat, îl pun grecii pe salata lor renumită cu brânză “feta” si pe “suflaki”. Asta ce-o fi, mă uit eu la un mănunchi cu frunzulițe pufoase de un verde gri prăfos. – Țai, țai, zice baba făcând gestul tipic de tras la măsea. Dau să-l pun în pungă cu celălalt, – Ohi! Ohi! adică NU țipă baba. M-am lămurit că ar fi o iarbă de ceai și am închis-o acasă intr-un borcan cu ghivent.
Recitesc ” Zorba”, una , două, ceai de salvie! Aha!
Trec niște ani! Într-o seară îmi cere Alin:
– Fă-mi și mie un ceai, te rog.
– De care?
– De care vrei !
Căutând să aleg, dau peste borcănelul cu salvie. Pun o crenguță în apa clocotită și un parfum din alte timpuri se ridică din lichidul gălbui-verzui deschis!
– Ce ceai e ăst?
– L-am luat noi la Argos! Argos, Argos, A r g …
Pe măsură ce repetam cuvântul un fior istoric mă cuprinse și mă scutură de mi-au dat lăcrămile.
*
Am păstrat un puișor de pernă, cu fățuca lui cu tot, care poartă mirosul lui Alin. Acum, la aproape opt ani de la moartea sa, când îmi culc obrazul pe el, mi-l aduce în minte mai clar decât toate fotografiile, toate filmele, toate tablourile, toate scrisorile…
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială,
tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.