Prima mea idee despre bogăție mi s-a arătat la librărie. Bogăția e atunci când un copil ține în pumnul transpirat o monedă de 1 leu cu care poate și trebuie să cumpere un caiet dictando de 50 file și stând la coadă vede un părinte care începe:

– Dați-mi 4 caiete de 100, ba 5, vreo trei creioane HB, ah, și niște caiete cu pătrățele de 12 foi pentru teză….. vre-o 10. Ce aveți acolo? Stilouri Pioner, ia să văd? Da, îl iau pe ăsta marmorat, păi, iau și cerneală, da, și roșie! Gume de creion și d-alea aspre tăiate în vârf, cu dunguță albă pe mijloc. Dă-mi o cutie întreagă. De care? Și, și. O riglă, un echer și un raportor, că la anul încep geometria. Nu, florar nu iau, poate altă dată…

Să târgui fără să faci socoteală de cât ai în portofel!!

Asta e bogația !!!

Eu, când închideam ochii, vedeam o cutie pătrată cu gume noi, moi și parfumate. Cei de vârsta mea, care au învățat carte după război, poate mai țin minte de ce mizerii aveam noi parte! Niște stârpituri cenușii care zgâriau hârtia, și aceea jalnică, până se făcea gaură. Mă și mir că unii s-au făcut intelectuali ca să aibe de-a face cu rechizite toată viața, sau poate tocmai de aceea!

Mă văd și acum, în vârstă de trei ani, așteptând cu frații mei jos în stradă să plecăm la șosea, frecând peretele rugos cu o minunată gumă mare și roz, sfărâmicioasă și translucidă, un giuvaier de gumă, și cum mă miram eu că rumegușul rezultat era mai deschis la culoare, aproape alb. Cum am prăpădit eu guma aia, Doamne! Doamne!…

La Sibiu, cineva ne-a prostit că din castane fierte bine bine iese gumă de șters, alchimia secolului! Nu mai vreau să amintesc de duhoarea ce am produs în bucătăria lui Mama Mică, ce mămăligă grețoasă verde-otravă a ieșit și care nu voia cu niciun chip să se închege.

Existau diferite mijloace de îmbogățire. De pildă: dacă strângeai 1 kg de elitre de cărăbuș, te puteai umple de bani. Sau din expozițiile de artă plastică: la orice serbare de familie, producțiile noastre copilărești erau expuse la vedere cu prețul afișat, mătușile și unchii se grăbeau să le cumpere. Nu știu dacă Mami lua și ea câte o lucrare sau dacă neamurile returnau pe ascuns achizițiile lor, căci în sertarele familiei am găsit mai târziu, cu deliciu, opere nemuritoare – scene de război cu avioane și tancuri în flăcări desenate de Mario sau scene de gen cu multe personaje ori aparate complicate cu roți dințate făcute de mine.

Părinții noștri, din toată sărăcia, ne alocau săptămânal fiecăruia câte 5 sau 100 sau 1.000.000 de lei, depinde de cursul zilei, puțintel dar educativ, ca, adică, să cunoaștem valorea banului și să nu-l irosim.

Eu îmi cususem un portofel măricuț din stofă maron cu feston roșu și cu un reprezentativ nasture de palton în care îmi strângeam cu grijă avutul. Cum Mami nu avea niciodată timp, iar Cici hotăra, din principiu, că nu-i pentru copii, trebuia să le plătim pe Jeana și Viorica, două femeiuțe care locuiau la noi în subsol, să ne ducă, pe mine și pe Ioana, la FILM. Chestiunea era deosebit de costisitoare. În afară de biletul de intrare, se cereau duse cu tramvaiul până la colțul străzii la Cinema Unirea, voiau bomboane de la bufet, o dată au pretins și antinevralgice… Tăceam chitic și plăteam.

M-a ajutat bunul Dumnezeu de nu am ajuns o zgârcioabă, n-a trebuit niciodată să mă zdrobesc de tot pentru bani (am descoperit din timp secretul minimum de efort cu maximum de randament), pot cu dezinvoltură să mai fac și vreun bine, iar visul sufocant de îmbogățire a rămas un vis de papetărie.

Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială,
tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.