Într-o amiază de duminică fierbinte, când la Mamaia Sat veneau la plajă și localnicii din satul Lumina, fost Valea Neagră, mă stropeam la cișmeaua din drum când, din lungul uliței, încărcat cu saltele și umbrele, înaintând majestuos ca un car alegoric, a apărut Moraru. A trecut pe lângă mine fără să mă recunoască, a dat colțul și a dispărut în curtea lui Manahov. M-am aruncat gemând pe patul din odaia răcoroasă a Coanei Mărioara în timp ce, de afară, de departe, se auzea un glas disperat de femeie:
– Costelee, nu te spăla pe picioare că răcești!
– De ce? De ce tocmai el? Era doar ultima mea vacanță!
Fost ilegalist, profesorul meu Nicolae Moraru (Nathan Muller sau cum l-o fi chemat inițial) prototipul proletcultistului, dogmatic și sentențios, era unul din părinții adoptivi ai realismului socialist din România. Purtând, cu mândrie, un puternic accent rusesc (pe care l-a pierdut ca prin farmec în 1965, când Gheorghiu Dej s-a întors cu spatele către răsărit) preda estetica marxist-leninista în institutele de arta (plastică, teatru, conservator). Era celebru prin neroziile pe care le debita și prin surprinzătoarele greșeli de exprimare. O dată, nemulțumit de modul nerealist în care era descris un viol a început să clarifice:
– Eu, când violez…
Ținea, în amfiteatru la Dalles, cursuri deschise cu armatele de studenți reunite și primea bilețele cu întrebări la sfârșitul orei, ca la radio Erevan:
– Un student mă întreabă…
Un nerușinat i-a trimis o înjurătură pe care a citit-o cuvânt cu cuvânt. Băieții de la Belle Arte își lipeau pe pleoape ochi de hârtie cu irisuri holbate și dormeau dedesubt pe rupte.
Alin mi-a povestit că la examen i-a cerut să dea un exemplu de atenție exprimată plastic. “Sentinele pe Volga” de Semizdiacov a inventat el pe loc, expus la Unionala din Azerbaigean în 1929. Cum Moraru dădea semne că-și amintește tabloul, Alin a supralicitat: privirea țintă, linia curbată a spinărilor, poalele mantalelor răsfrânte, chiar și o conservă goală de pește, râba, în prim plan.
Când a ajuns profesorul meu , în anul IV, îi mai scăzuse din aplomb dar, totuși, lăsase repetenți pe cei mai talentați opt studenți din anul anterior. Așa am devenit eu colegă cu Gorduz și Pussi Cocea.
Pentru examenul nostru a venit cu 36 de reproduceri pe care ni le-a împărțit fiecăruia câte una, după specialitate, grafică, pictură, sculptură, ca să le analizam din punct de vedere estetic cu uneltele filozofiei marxiste. Mie mi-a căzut un afiș de Cova, împotriva războiului din Coreea , o mamă mongoloidă cu un prunc mongoloid, mort, în brațe, amenințând cu pumnul ridicat: NU VOM UITA!
Am lăsat deoparte orice rușine și m-am pornit în niște elucubrații teoretice deșănțate: Diagonalele cu punctul culminant la care converg toate liniile de forță, tonalitățile sumbre care adâncesc dramatismul, sinusoida arcată a copilului răsturnat, găvanele ochilor încercănați etc.
Așteptam toți cu inima sărită când ne-a adus lucrările, a plouat cu 2 și 3, Harry Gutmann a primit 8 cu mulțumiri pentru modul de prezentare (scrisese toată lucrarea cu litere de tipar ) și eu …9! Noroc că s-a terminat ora, că mă pusese s-o citesc, n-aș fi putut rosti prin viu grai chestiile alea fără ca să se spargă toate geamurile și becurile din clasă.
La examenul meu de stat a apărut din senin, deși nu era în comisie. Președintele, sculptorul Boris Caragea, dormea liniștit în fotoliu până când am dat eu drumul la trâmbiță, a tresărit speriat și încet, încet, stupoarea a cuprins toată corpolența lui sculpturală, de la spaimă a trecut la resemnare.
– Ei, femeilor le e mai ușor să învețe, a decis el, mai pe seară la “Mon jardin”, înconjurat de ciraci. Zoe Băicoianu, o superbă boieroaică cultivată, talentată și spirituală, iubita lui eternă, îl descurcase toată viața. Îl descoperise la Balcic, hamal în port, tânăr , frumos ca un piton și-l făcuse sculptor, laureat al Premiului de Stat și șef de catedră la BelleArte.
După ce am terminat eu gargara politicoidă, N.Moraru m-a mai cercetat cu câteva întrebări, apoi m-a scos pe culoar și, sub ochii îngroziți ai colegilor lipiți de zid, a început să mă plimbe, înainte și înapoi, explicându-mi cât de greu se face o revistă, ce muncă sisifică incumbă și invitându-mă să mă alătur colectivului de elită care producea Publicațiile pentru Străinătate, în timp ce eu îmi fluturam ca pe un stindard fusta leoarcă de nădușeală. Cu greu m-am lăsat convinsă. Așa am ajuns eu să funcționez, timp de 16 ani, ca redactor artistic cu carte de muncă de ziarist. Am făcut, de la început, o înțelegere:
– NU stau la program, pot munci trei zile și trei nopți fără întrerupere, dar degeaba, eu nu stau!
Tov. Moraru, ca estetician profesionist, a acceptat exigențele mele artistice, așa că pe 15 septembrie m-am prezentat la muncă.
Val Munteanu, care-mi lăsa postul, mi-a făcut, în 20 de minute, o amplă lecție de paginație a revistelor ilustrate, despre care nu învățasem nimic la școală:
O filă de text corp 8 – pe două coloane = 10 cm,
– pe trei coloane = 14 cm.
– pe patru = 20 cm.
În rest, cum m-o duce mintea…
Obștea redacțională era compusă din 97 tovarăși de toate vârstele și capacitățile, de la cel mai deștept și spiritual jurnalist, ca Nelu Cârje, Vera Adam sau Țilenschi, până la cei mai nătărăi ca Tov. Vălmaru (schimbat din tov. Uță după o ședință de sindicat la care tov. Țilenschi a propus ca, având în vedere nivelul ridicat în muncă la care a ajuns tovarășul să fie înaintat ca tov. Ulă) sau tov. Lupan care din miner, corespondent la ziarul local, fusese promovat ca ziarist specializat în oglindirea cuceririlor pe tărâmul construcției socialismului multilateral dezvoltat, pentru cititorii din străinătate. Era un om nefericit, violețiu și costeliv, cu o nevastă aprigă și doi copii care-l storceau de puteri și bani. De jale căzuse la patima beției și era dator tuturor. Ca să-ți mai ceară un împrumut inventa niște povești lugubre, genul: – S-a vărsat oala de noapte peste televizor, a făcut scurt circuit și a luat foc tot blocul, sau că la înmormântarea soacră-si au venit toate neamurile de la Slobozia și nu se mai poate descotorosi de ei… Când a fost trimis în delegație în R.D.G. s-a întors cătrănit. L-am întrebat ce-a pățit și mi-a răspuns:
– Păi bine, tovarășa Smigelschi, n-am luat legătura cu niciun om cu muncă de de răspundere, Pergamantul era închis și din parcul Sans-soucis ne-a arătat un singur obectiv!!!
Îmi spunea: – Sărumâinile tovarășa Smigelschi!
– Hotărăște-te, îl certam, ori sărumâna stimată doamnă, ori noroc tovarășe , așa nu ține!
Un amărât scos din mediul lui natural și omorât cu zile într-un mediu toxic.
Am intrat, tropăind, într-o lume de adulți, trântind ușile, cântând pe scări, înnebunind sindicaliștii cu povești incredibile de baluri mascate sau senzaționale meniuri cosmopolite. 99,99 % s-au lăsat cuceriți, cu unii am rămas prieteni pe viață. Curierele și cu Nea Franț, șoferul, mă chemau discret la gustarea lor de la liftul de serviciu, nevasta lui Soica Stan, pe care n-am văzut-o niciodată, îi dubla sandviciurile drăgăstoase de când aflase că le împarte cu mine, Nelu Cârje nu uita, nici din străinătate, să-mi ureze “la mulți ani, Grasă Albă De Cotnari”.
Părinții de băieți m-ar fi dorit ca noră, colegii care, în mod nefericit, cădeau, din când în când, pradă farmecelor mele, tăceau chitic, căci eu eram deja foarte, foarte logodită cu Marele Maestru, un pictor modernist țâfnos și excesiv de gelos. Ochinciuc mi-a cerut o fotografie că, cică, scrie un roman și personajul principal trebuie să semene cu mine. De la poza aia de buletin, pe care o ținea în portofel, s-a iscat un semi scandal, trei soții îngrijorate de comportamentul ciudat al soților lor, au decis că eu aș fi cauza. Am aflat după vreo trei luni că tov. Nicolau de la cadre, salariatul cu leafa cea mai mare din redacție, un gnom extra parfumat cu lavandă Yardley, îi frecase toată vara, cu declarații încrucișate, până când s-au potolit.
Tov. Nicolau era omul meu, surd de urechea dreaptă, mijea ochii ca un motan când îi spuneam “bună dimineața!” în șoaptă, la urechea stângă.
E drept că și eu făceam fel de fel de gesturi amicale: veneam de acasă înarmată cu scule, foarfeci, piepteni, feon și tundeam, la locul de muncă, doamnele prea ocupate ca să-și permită ore la coafor, împodobeam cu decorații artistice bluzele pătate iremediabil, făceam desene didactice pentru copiii școlari și surprize duioase la aniversări și onomastici. Pentru Costel Coman am venit la Casa Scânteii pe bicicletă cu ditamai tortul și l-am împodobit cu frișcă loco, l-am convins pe Alin să-mi dea un tablou pentru tombola de revelion (a fost câștigat de Emil Țilenski cu un bilet de 100 lei, cu ochi strălucitori mi-a spus, după trei săptămâni, ca s-a uitat deja la el de vreo 500 de lei).
Singurul care nu mă înghițea era redactorul șef adjunct, tov. Trestieni. Copil de țăran, avea toate defectele țăranului român și niciuna din marile lui calități. Pur și simplu mă ura pentru aerele mele artistice, pentru faptul că aveam bani de împrumutat înainte de leafă (- nu-i mai da, mă sfătuia Pavel ). Îi lunecam printre degete:
– De ce n-ai venit la învățământul politic?
– Auleu, am uitat! Am uitat ca de moarte! Tocmai mă pâra la conducere când am apărut cu Meritul Cultural în piept înmânat de însuși președintele țării. Nefericitul s-a înverzit și s-a chircit tot, în timp ce Moraru s-a luminat de mândrie, că de, eram studenta lui. (N-aș vrea să par prea făloasă, dar și un alt președinte al țării mi-a înmânat, după ani, un Ordin Cultural).
Făceam o revistă de o urâțenie excepțională! Era prost tipărită, deși se achiziționase Super Albertina, rotativa miracol pe care se edita Life și Paris Match, dar cum nici hârtia, nici culorile, nici oamenii nu erau la parametrii indicați, rezultatul era jalnic. Era prost scrisă și prost ilustrată, aceleași banale povești cu meșterul, comunist de omenie, care are la suflet tinerele cadre, le ajută să crească în muncă în timp ce inginerul este un arivist fără spirit de sacrificiu, țelul său – un post important în ministerul de resort, sau femeia primar și președinte de Colectivă care a înființat o creșă cu trei feluri la masă în fiecare zi (am și fost o dată, în reportaj cu Pavel Popescu, la Teremia Mare, în Banat, și am mâncat ciușpais de ludaie și langoși la o astfel de creșă). Toate articolele erau de 5 file, cu un titlu cât toate zilele, fără cartușe, fără subtitluri, cu ce să împodobești o pagină de revistă?
– Vă rog, mai scurt! Mai scurt, mă rugam în zadar.
Mai aveam de paginat, din când în când, câte o artistă în viața de toate zilele sau câte ceva cu turism, să-ți mai clătești ochii. Și noroc că apăreau în limbi străine (în patru limbi România azi, în rusește Rumânia și în chinezește Loumania) că la tradus mai dispăreau enormități ca: Medaliile de aur, argint și vermenil, sau un iaz în pantă (ori erau înlocuite cu alte figuri de stil gen furculision).
Eu paginam Rumânia cu textele în varianta românească și, ca să aibă o înfățișare cât mai credibilă traduceam eu titlurile cu mare dezinvoltură: Davai piatiletnâi cetiriom
(Cincinalul în patru ani ) Kontemporanskâi celovec (Omul zilelor noastre) ori Zolotoi belșug (Recolta de aur). La aprobarea machetei, Moraru descifra cu stupoare gugumăniile mele :
– Cum adică ? Nu se poate !!
– Lăsați, nu vă speriați, am scris eu așa, să pară mai pe rusește…
De la o vreme, disciplina începuse să cam lase de dorit, tovarășii ziariști nu prea mai stăteau pe la serviciu, o lungeau cam mult pe teren și angajarea politică era din ce în ce mai slabă. Tov. Moraru a decis ca, pe rând, un ofițer de serviciu să păzească secretariatul după-amiaza, să fie pe fază dacă o dispoziție importantă de la C.C. se anunță, măsuri urgente să poată fi luate. Mi-a venit și mie sorocul la pază, mă plictisisem deja (nu deprinsesem, încă, gustul pentru cuvintele încrucișate) când Alexandrina, femeia de serviciu, zise:
– Du-te, mamă, acasă, că sunt eu pe aici de mătur până gat, și am întins-o. Atunci și-a găsit să sune Tov. Ispas de la Propagandă!
Mare agitație a doua zi, s-a convocat o ședință lărgită de partid despre Disciplina în muncă și lipsa de responsabilitate. Didi Lăzărescu, președintele sindicatului a fost delegat să țină un referat.
– Măi, iartă-mă, zicea fâstâcit, trebuie să te critic…
– Critică-mă, dragă, nu te sfii, l-am învoit și a citit Didi 5 file de text, ca toate articolele din revistă.
Tov. Moraru a dramatizat, încă o dată, catastrofa petrecută, cum biata femeie, neștiutoare de carte, a trebuit să-l lămurească pe tovarășul Ispas de la C.C. despre un articol de politică internațională cu implicații fundamentale în echilibrul mondial de forțe. În concluzie tovarășul Redactor Șef a hotărât că este un moment crucial de schimbare în atitudinea profesională a colectivului de ziariști a căror răspundere în crearea ideologiei omului nou este atât, atât de importantă .
Acum, continuă dânsul, n-ar fi Anamaria Smigelschi exemplul cel mai scandalos de indisciplină în muncă, dar, la urma urmei, cine este ea? Împărăteasă peste Republica Socialistă România, să vină și să plece când vrea?
Un ropot de aplauze a încheiat ședința lărgită, și, de atunci mi s-a cam întâmplat ca, în timp ce-mi legam bicicleta la poalele Casei Scânteii (acum Casa Presei Libere ) doi, trei de pe la Agerpres ori Flacăra să chicotească :
– Ia te uită, Împărăteasa…
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.