Am văzut ieri pe stradă o fată bronzată, îmbrăcată în alb. Strălucea de la distanță printre ceilalți trecători. Când a ajuns în dreptul meu m-am uitat cu atenție, nu era frumoasă dar părea fosforescentă.
Cam așa eram eu, culegeam toate privirile, trăiam și mă mișcam înconjurată de o atmosferă magnetică de bunăvoință și admirație. Nu umblam prea dezbrăcată, deși, slava domnului, aveam ce arăta, îmi făceam niște hăinuțe cuminți dar surprinzătoare.
Se întreba biata și ingenua tanti Fifi care cosea cu ziua la noi în casă, la 68 de ani:
– Mă mir că ție îți vine bine galben, că, mie, nu, deși sunt tot albă la față și cu ochii albaștri! Dar cei 50 de ani diferență?
Lăsând la o parte propunerile rușinoase și chiar porcăriile strecurate printre dinți, pe care le ignoram cu dezinvoltură, complimentele spontane ale contemporanilor îmi făceau plăcere. Pe unele mai nostime le țin minte: Doi zugravi sprijiniți de gardul bisericii ruse din str. Ghica: Dai un ban, da stai în față! Un cumpărător, mirat, prin piața Domenii: Din ce harem ai ieșit? Un elegant întreprinzător italian în costum roz a întrerupt conversația cu alți doi, s-a uitat scurt la mine, a decis profesional bella și a continuat de unde rămăsese, un domn batrân și curățel, într-o iarnă mlăștinoasă când treceam grăbită înfășurată într-un banal raglan kaki cu o beretă de lână trasă pe frunte, s-a oprit și a declarat hotărât: Româncă elegantă cu ochi frumoși! Sau Tana Maitec, într-o vară la Vama Veche pe plajă: Da frumoasă mai ești, parcă ești făcută cu mâna!
Aveam și câțiva admiratori dezinteresați care mă socoteau etalon. Coșu-Moșu, socrul Ioanei, zicea: O fată frumoasă, așa ca Anamaria… Mișa Chițis, coleg de redacție, când mă întâlnea pe culoare ținea să-mi comunice cu seriozitate opinia lui.
– Ce ți-a zis Mișa, întreba Sali Frunză.
– Că sunt cea mai mișto tipă pe care o știe el.
– Ei, câte nu spune Mișa…
-Vai Sali ce crudă ești, punem cazul că eu chiar contam pe asta! E genul de remarci al doamnelor mai mult sau mai puțin concurente :
– Ce bine arăți, azi! (că în alte zile…)
– Vaai, te-ai mai îndreptat! (că până mai ieri…)
*
Dar cum nimic nu e etern cu timpul magia din jurul tău se subție și, deși tu continui să te bronzezi, să-ți faci haine chibzuite, chiar mult mai scumpe, încet, încet dispare cu totul și devii invizibilă. Te gătești cu vizon pentru un mare vernisaj, miroși a Cabochard și când, în sfârșit te bagă cineva în seamă îți oferă locul să stai jos.
Rămâne admirația profesională și comentariile entuziaste ale amatorilor de artă.
– Cum poți tu să faci așa un băiat din profil!? îmi sufla în ceafă Ionuț, când nu-și mai putea ține respirația. Sau declarația Ilenei când s-a dus la școală, într-a întâia, cu niște planșe făcute de mine cu mere, pere, prune, struguri și cuvinte de o singură silabă, sac, dop, nas, rac, toc…
– Cine ți le-a făcut ?
– Prietena mea, Anamaria.
– Dar desenează foarte bine !
–Da, ea desenează foarte bine și ține în fiecare deget câte un creion și fiecare creion e de altă culoare!
Ar trebui trecută prin parlament o lege care să interzică complimentele la trecut, genul: Îmi aduc aminte ce frumoasă erai tu .. sau Când intrai tu pe ușă la editură cu cizmele alea până-n șold!… Nu numai că nu-ți fac nicio plăcere, dar te mai apucă și o nostalgie răufăcătoare. Mai bine genul de remarci ale unei asistente la E.K.G :
– Câți ani aveți ?
– 71
– Păi sunteți destul de vioaie! Sau când te apleci să-ți scoți bocancii în cabinetul de reumatologie de la Medsana și-l auzi pe frumosul doctor G. :
– Vai doamnă, dar vă țineți foarte bine!
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.