Am făcut câteva vacanțe, așa numite tabere de creație, acolo la conac.
Am încercat, cuminte, să fac peisaj, dealuri, dealuri suprapuse până în departe, tot mai albastre, mai transparente, născând din pâcle albe, subțiri și lăptoase. Am încercat și liziere de pădure, pomi rotunzi, ascuțiți, pufoși, aurii, scriși cu penița sau tamponați cu latul pensulei. M-am străduit cu ruina romantică a bisericii mâncată de vremuri și bălării, am încercat, în livadă, meri răsfirați cu ramurile, deja fără frunze, încărcate de roade roșii.
N-am prea reușit cine știe ce în afară de surpriza de a vedea că seamănă cam mult cu peisajele bunicului meu, Octavian Smigelschi.
Mai bine mă descurc eu cu prim planuri de bureți, pietre, cioturi, cu detalii mărite până la absurd, surprinzătoare..
– De ce faci tu chestiile astea, m-a întrebat Ovidiu Maitec, contrariat.
– Păi, am un contract cu Antipa… Om cinstit și ardelean m-a crezut.
Și mai bine îmi reușește, însă, apropierea de confrați, tineri, bătrâni, pictori, sculptori, graficieni. Acolo, la Tescani, ocupațiile de preferință erau vorbele, mesele, vorbele, jocurile, plimbările, vorbele, prietenia apărea de la sine. Făcea Bernea, pictorul furios: “Mi-a zis mie Ileana că ești drăguță” și pufnea enervat.
“Tu ai o inteligență foarte netipic femenină” și rotea amenințător ochii aceia negri și inteligenți.
S-a lăsat, până la urmă, cucerit, chiar și pupat.
Dar cel mai, cel mai bine îmi iese mie afacerea cu câinii!
Era acolo o cățelușă, Fetița, o vulpiță castaniu-roșcată atât de deșteaptă, și tânără până la adânci bătrâneți. Cucoanele miloase o hrăneau din belșug cu resturi gustoase de la masă. Eu nu i-am dat niciodată nimic, mă iubea degeaba, se ridica pe labele din spate și mă mângâia, și mi se uita într-un fel în ochi… credea, poate, că suntem rude… Mă însoțea la plimbare, fugea înainte și înapoi, se făcea că se sperie de sălta în aer ca o căpriță, apoi se pitea și-mi sărea în cale. Știa toate drumurile, trecerile ascunse printre tufișuri până la poienițe, o lua fuguța spre conac ca să mă primească cu lătrături de bun-venit.
Într-o duminică la prânz, veniseră mosafiri de la Bacău, așteptam pe pajiște să ne cheme Maricica la masă. Eu stăteam la soare, culcată pe spate în iarbă și priveam, aproape ațipită , norișorii scămoși ce alunecau către deal când o umbră mi-a întunecat orizontul. Deasupra mea, Fetița, cu o felie mare de pâine în bot se apleca, binevoitoare.
– Lasă-mă-n pace, nu-mi trebuie, aștept să merg la dejun!
– Chiar n-o vrei? insistă.
– Nu, NU! A mai stat puțin, nedumerită, pe urmă s-a dus și a îngropat-o. E, he, a băgat de seamă până și Fetița cât sunt eu de gămană.
Ne aștepta în fiecare an cu alți pui, mai mari, mai arătoși, mai făloși, dar infinit mai plicticoși.
Într-un an avea doi, unul gri și altul roșu. I-am botezat Max und Moritz. Dacă vă puteți închipui, în anul următor i-am găsit INVERS, Max ăla roșu și Moritz ăla cenușiu. Era mult prea târziu ca să mai pot acționa cumva. I-am lăsat așa!
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.