– Ia mai bine vă duceți și voi jos, in cantina, hotărăște Mami.
E 4 aprilie 1944, ora 9 dimineața, au sunat deja sirenele, dar noi patru, cu coatele pe geam, ne uităm amuzați cum alături, la Reveica Pucher, atelier de reparat biciclete, se cară tot felul de lucruri în adăpostul săpat în grădină, cineva duce un platou mare, oval, cu chiftele. Coborâm în curtea îngustă, betonată, a blocului, când un zgomot asurzitor se prăvălește peste noi, ferestrele răsună ascuțit și un geam se sparge drept în capul lui Cici, licean purtând șapcă cu cozoroc de ebonită. Ne aruncăm pe scară spre subsol, eu în urmă vin drupăind pe burtă, cu capul în jos.
Zeci de vecini sunt deja refugiați în pivnița noastră mare și întunecată, toți vorbesc în șoaptă uitându-se cu teamă spre tavan. Mario, suflețel curat, e pus, de unii și alți, să recite, la nesfârșit, Tatăl Nostru. Eu mișun printre oameni și văd la o cucoană pe pieptu-i remarcabil o broșă încântătoare, o minusculă muzicuță de argint cu patru găurele, atârnată de un ineluș. O ating cu sfială, o duc la gură și un țiuit subțirel și timid se ascute în tăcerea groasă și îngrozită.
– Sst, că te aude avioanele !!
În lumea de afară s-a dezlănțuit apocalipsa. Un fluierat asurzitor și o bubuitură, pământul se zdruncină și un nor de praf luminează beciul. Încă o dată! Încă o dată! Deja s-a aflat că bomba ce-ți cade în cap nu se aude. Oamenii respiră ușurați la fiecare șuierătură. Actele unui bombardament se cheamă valuri. Un val, pauză, alt val iar pauză… În sfârșit sună sirena, s-a terminat! Strașnică aventură!
În casă totul pare neschimbat, doar o pâclă groasă de teamă ne apropie unii de alții.
Olga îl ia pe Cici și pornesc în oraș să vadă ce s-a întâmplat, la întoarcere fratele meu cel vajnic și forțos e palid, cu ochii rătăciți și varsă zgomotos în baie, se pare că au văzut chestii de nepovestit…
Seara ne culcăm cu toții în patul mare, Mami, Tati, Ioana și cu mine la cap, Olga cu băieții la picioare.
– Vreau și eu acolo, smiorcăie Mario.
– Păi, de ce Mariuccio?
– Aici suntem prea puțini!
Consiliul de familie hotărăște: se pleacă la Dumbrăveni. Tati, concentrat, responsabil cu adăposturile din București, nu poate, Olga, funcționară la Președinție, nu poate, pleacă Mari cu copiii.
Gara de Nord e distrusă, trebuie să ajungem la Gara de Est. Nu știu de unde s-a găsit o tărăboanță de sifonar pe care s-au încărcat cela unsprezece bagaje, geamantane, baloturi și mașina de cusut, cu noi atârnați unii de alții cum vezi în toate filmele de război, am pornit la drum. După o vreme ne-a urcat și pe noi două peste calabalâc, fiindcă ne cam dureau picioarele. În gară, milioane de oameni la un singur tren, la bilete, lupte greco-romane… Mami număra 1,2,3,4 copii, 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10,11 bagaje, 1,2,3,4 copii etc… Ne-am cățărat, de bine, de rău, într-un compartiment deja burdușit, controlorul a promis că se întoarce cu bilete dar n-a mai apărut!! Ha, ha, ha, cum am călătorit noi pe gratis, ha, ha! Mult ne-am mai tot lăudat cu asta…
Ca de obicei, am devenit vedetele trenului, o mamă italiancă cu patru copii ochioși. Pe mine mă tot aduna din alte compartimente pe unde eram răsfățată cu dulciuri și pupături.
La Dumbrăveni-Târnava Mică, trenul stă două minute. Sărim pe geam în gară, tovarășii de drum ne aruncă pe peron, apoi pe terasament cele unsprezece bagaje, unul câte unul, până departe, departe în zare. Ultima a căzut mașina electrică de cusut marca Singer. O văd și acum, a aterizat pe un colț și pe urmă s-a așezat, cuminte pe fundul ei. N-a avut nevoie de nicio reparație, niciodată! Eh, Singerul de pe v remuri!…
Așa a început cea mai excitantă perioadă din viața mea, un an și jumate într-un orășel-sat!
Când, după câteva zile, s-a mai aflat că am fost și bombardați, deci rămași pe drumuri, popularitatea noastră a atins cote de nedescris. Ne opreau oamenii pe stradă ca să afle cum a căzut bomba și a explodat drept pe fotoliul lui Tati din bibliotecă, cum tavanul cu o gaură rotundă a aterizat întreg în piața Buzești, cum o jachetă s-a găsit în pom la Reveica Pucher cu o mânecă perfect descusută pe altă cracă, cum Tati are mâinile arse și a pierdut inelul cu un G mare pe el că a scăpat blocul de incendiu de la un primus aprins, cum au venit hoții și au despicat pernele să caute bijuterii și el a adunat fulgii amestecați cu moloz în saci de hârtie, cum s-au spart toate paharele dar a rămas întreagă carafa de cristal cu gâtul cel lung și subțire, cum nu mai avem nimic, nimic, nici casă nici bicicletă decât ce am luat cu noi în cele unsprezece bagaje…
Oamenii ascultau cu nesaț și făceau: Țî, Țî, Țî… și noi eram tare mândri.
Eu m-am evidențiat în toate chipurile călărind pe bivoliță, fugărită de gâște, cățărată pe tancuri când au venit rușii, într-așa o măsură încât mamei mele i se spunea în târg Doamna Anamaria și toate fetițele născute în acele vremuri au fost botezate cu numele meu.
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.