Venea, pe timpuri,la Alin la atelier, la Pangratti, un om supranumit țărănimea muncitoare. O dată la două săptămâni, aducea și împărțea pe la artiști, dintr-o canistră verde cu dop roz, un vin tânăr și vesel ce trezea în oameni o bucurie și un drag de joacă nemaipomenit. Într-o seară, cu prieteni, ne-am costumat și am mimat, am cântat pe toate limbile și am râs, ne-am bucurat de viață și de tinerețe.
După un timp, Catrinel Oproiu a publicat în Gazeta Literară un fragment de proză în care petrecerea noastră nevinovată și copilărească era transformată într-o orgie, deboșa unor artiști drogați și deșănțați, o condamnabilă scursură a societății decadente.
M-am necăjit tare. Alin m-a mângâiat pe creștet zicând:
– Asta e artă, copila mea, iei realitatea și faci ce vrei cu ea. Ce, eu nu fac un galben stălucitor dintr-o cutie de conservă strivită, văzută cu coada ochiului într-un gunoi împuțit?
Cuplul Viorica și Teodor (ex Dumitrescu) Morogan, de curând scriitori de romane polițiste, au publicat o carte, chiar două, în care mor unii și alții în diferite feluri. Misterul nu prea e misterios, căci se înțelege de la început că securitatea își lichidează vechii colaboratori. În vederea procesului creator, autorii și-au folosit toți prietenii și cunoscuții, le-au schimbat numele și i-au descris, în amănunt, cu detalii recognoscibile, transformându-i în personaje execrabile sau ridicole, târfe, semidocți, cabotini… Când unul dintre amici le-a transmis să nu îndrăznească să-i mai iasă în cale, subtila prozatoare s-a mirat:
– Nu știu de ce s-a supărat, e literatură !
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
Valeria Velescu, adică eu, nu putea să picteze din imaginație și folosea doar tonuri terne de ocru și vinețiu. Că a absolvit Institutul de Arte Plastice părea mai curând o curiozitate. Însă niciunul dintre prietenii ei nu se mira, iar faptul că Valeria, adică eu, obținuse sume considerabile prin vânzarea manufacturii ei, îndreptățea, în ochii lor, titlul de mare artistă. Unii, impresionați de casa situată în cartierul bucureștean cel mai râvnit, afirmau că Valeria, adică eu, ar fi chiar o personalitate a culturii române.
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
Cum nu sunt rea de pagubă, am citit cu voioșie despre cât sunt eu de zgârcită de-mi uit mereu portofelul ca să nu plătesc consumațiile și cum fur noaptea mâncare de la gazde, cum sunt lipsită de talent, în schimb foarte abilă în cultivarea relațiilor utile, cum părul rărit, vopsit în galben pal, îl port aranjat în bucle mărunte între care e vizibilă pielea supărător de albă a capului… Totul a fost amuzant până când s-au luat de gastronomia mea.
Despre trei divine sosuri picante: un bagnetto verde adică un felde pesto din patrunjel și busuioc, o maioneză imponderabilă bătută din ouă de țară cu tot cu albușurile și o cremă portocalie și catifelată din ardei copt cu o umbră de usturoi au îndrăznit să se pronunțe: câteva sosiere al căror conținut, de culori diferite, nu putea fi identificat și că mâncarea avea același gust, indiferent de sosul adăugat.
Mi s-a urcat tot sângele în capul ăla creț:
– Domnilor!! Asta nu mai e literatură, asta e curată răzbunare!