* Ivan Pantelici, est-ce que vous avez connu mon grand-père Abramov? Un vrai gentilhomme campagnard! Or ma grande-mère Abramova? Un ange de douceur! Une fois, Ivan Pantelci, ils allaient se promener parmir les champs. Plus vite, plus vite! criait ma grande-mère, mais le cocher ne voulait pas. Alors ma grande-mère Abramova, cet ange de douceur, tirait de son ridicule le nagan et paf , paf, elle le touait sur le coup. – Abramovna, chèrie, tu vas de nouveau te mettre en collère ! Quel gentilhomme ,I.P., quel gentilhomme!!!
* Ivan Pantelici, l-ați cunoscut cumva pe bunicul meu Abramov ? Un adevărat gentilom de țară ! Dar pe bunica mea Abramovna? Un înger de dulceață! O dată, I.P. ,ei se plimbau cu troica printre lanuri. Mai iute, mai iute, strigă bunica mea., dar vizitiul nu ascultă. Atunci, bunica mea Abramovna, acest înger de dulceață, scoase din poșețică naganul și paf, paf, îl omorâ pe loc. – Abramovna draguță, acum iar ai să te enervezi! Ce mai boier, Ivan Pantelici, ce mai boier!!!
Este, poate, cea mai savuroasă poveste din repertoriul lui Pavel Popescu, prietenul meu drag, un ghiuj slab și oacheș, cultivat și spiritual, jumate rus, jumate român. Tatăl său, Capitanul Popescu, căsătorit în Basarabia cu Mamcic, murise, cred, pe acolo. Pavel urma să continue cariera sa militară, dar cum a doua zi după absolvirea Liceului Militar de la Curtea de Argeș, împreună cu alți camarazi turbulenți bătuseră un gradat, n-a mai primit brevetul de sublocotenent, și cum toate arhivele arseseră la sfârșitul războiului, în afară de o fotografie cu Pavel D. Popescu Licușor cl. I-a de liceu, nu avea niciun alt act de studii. Când a vrut carnet de conducere “moto” și avea nevoie de o diplomă de, cel puțin, cl. IV-a elementară, a trebuit să dea examen (am crescut enorm în stima lui prin faptul că din redacția Publicațiilor pentru Străinătate, unde funcționam amândoi, el ca fotoreporter, eu ca redactor artistic, am fost singurul salariat care a putut să-i explice regula de trei simplă). Mașină nu și-a luat niciodată, pe de o parte pentru că n-ar fi reușit veci să strângă destui bani, pe de alta, și cea mai importantă, pentru că ar fi necesitat diplomă de cl.VII-a – e x c l u s!
Traducea carte după carte din franceza și rusă – ghestapo, spionaj, San Antonio (mare cunoscător de argou) – și se visa în Legiunea Străină, traversând deșertul din Alger în jeepuri fierbinți printre gloanțe și șrapnele. Până atunci, în fotoliul comod cu vodculița sau ceaiul rusesc la îndemână, găzduia, seară de seară, în minuscula sa garsonieră, colocvii zgomotoase sau îndrăcite pokerașe.
Din când în când era de față și Mamcic, o minionă rusoaică albă, fumătoare, amuzantă și independentă. Obișnuia să ne prevină că la paker n-am fiu, am partnior, sau că cine face cacealmale doarme pe răgăjină, cine plătește cacealmale doarme fără răgăjină!
Mamcic avea un păr drept și cărunt, retezat sub bărbie și un năsuc mic și cârn. Pavel, dimpotrivă, moștenise de la căpitanul Popescu, cred, un nas important între doi ochi puțin exoftalmici, negri și inteligenți. A ținut patru neveste și multe iubite, mândria lui era că în urma unui oreion infantil rămăsese steril, deci recomandabil.
Noi ne-am cunoscut la redacție și amiciția s-a născut instantaneu. Alin, însă, când l-a văzut prima oară la restaurantul Berlin, coborând scările cu brațele și picioarele în aer ca un liliac, scandând (mă imita pe mine) – Acușa, vin acușa, eu sunt doar rândunica Nușa, a făcut scârbit: – Cine mai e și ăsta?
Nu i-a trebuit mult, însă, ca să depășească prima impresie defavorabilă și să-l adopte cu mult entuziasm și fără bănuieli… (îl citez pe Dan Riza: Ce, mă pun eu cu bruta aia geloasă de Alin?)
După ce Pavel și-a luat motocicletă, un I.J. cu ataș, am avut și eu parte de deliciile plimbărilor în vântul sprințar al dimineților de iunie. O dată ne-am oprit, îmbujorați, la Alin, la Pangratti:
– Ce-i cu voi aici? ne-a fixat cu răceală. De atunci datează decizia mea de a NU apărea neanunțată la atelierului Marelui Maestru, hotărâre pe care nu am călcat-o niciodată.
Îmi luasem din talcioc o pereche de pantaloni din piele artificialăcare , după o zi de purtare, mi-a colorat coapsele în albastru-indigo. I-am dăruit lui Pavelucu pentru motocicletă și de atunci ținuta lui a căpătat un ce profesionist impresionant.
Multe am petrecut împreună! Prelua mici întâmplări de ale mele, povestea trecea în repertoriul său, creștea, creștea, se dilata, căpăta sensuri uriașe și după câțiva ani de zile devenea o epopee. Așa am apărut eu refugiindu-mă de furtună în cortul său și al Margăi pe mal la Schitu, noaptea, fulgerele luminând cu străluciri albastre corpu-mi sculptural… Relata cu trăire cum l-am amenințat pe unul, eu, elegantă cuconiță sofisticată, că-i ard un pumn în gură, sau altuia, un gagicar bătrân și poșat, cum eu, o jună copilă de 20 de anișori i-am zis sub un felinar apropiindu-mi bine fața de a lui: Uită-te bine la mine domnule, aș putea să-ți fiu mamă!..
Întâmplările erau adevărate dar patosul cu care povestea…
S-au cam dus toți băieții de atunci… și Mihai Mircea Lazăr și Modest Morariu și Riza și A L I N….
Nu prea ne mai vedeam când am aflat că s-a prăpădit Pavel. Se mutase din centru undeva, foarte departe, nici Alin nu se mai lăsa ușor dus prin vizite. Am plecat cu mașina împreună cu Cornelia Simionescu, am confundat crematoriul, am greșit intrarea și am pătruns în clădire pe jos pe la ieșire, am bântuit pe la subsol pe lângă boxe frigorifice și am dat de Pavel cu bereta pe o parte, lungit pe o năsălie cu roți așteptându-și rândul. Ne-am cățărat pe o scăriță în spirală, am ajuns în sala festivă și am descoperit că serviciul funerar se terminase și ultimii participanți își luau rămas bun de la Daniela. Fusese ultima lui soție, cadru medical, o binecuvântată persoană care l-a însoțit în ultimii săi ani și care, deși se chema deja Popescu, când el s-a îmbolnavit foarte grav l-a luat cu cununie ca să-l poată purta prin spitale ca soț al ei.
Când s-a cerut din partea Direcțiunii ca un membru al familiei să asiste la incinerare, Daniela a fost atât de îngrozită, un nepot îndepărtat s-a făcut palid de spaimă, așa că i-am zis Corneliei: – Hai noi, că tot am trecut pe acolo!
Am așteptat lânga Pavel vreo 20 de minute pâna când l-au băgat în furnal și deși nu era necesar, am stat cu ochii în flacără până la sfârșit. Mai simt și acum căldura care m-a năpădit, am convingerea că Prietenul meu a fost mai mult decât mulțumit și recunoscător.
Eh, Pavel Petrovici,
tăte lucrurile în lumea asta au un capăt,
numai salamul are două!
Fătălitate, Anamaria Victorovna, fătălitate!
(Tragedia rusă)
Facsimil din caietul de însemnări al pictorului Ion Alin Gheorghiu :
15 oct, 1995. A murit Pavel Popescu. Ce frumoși eram acum 30 de ani!
Era un om cu totul special.
Ce seri am petrecut împreună!
Din toți câți eram, am rămas puțini.
Avea câteva din tablourile mele de la Bienala din 64 (Veneția )
Viața ne despărțise în ultimul timp.
Dar tinerețea nu se uită….-
Cine știe, poate visul său de tânar s-a îndeplinit.
A ajuns în Legiunea Străină de SUS….
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.