Toate mamele sunt nemaipomenite dar a mea era extraordinar de nemaipomenită, nu semăna cu nici o altă mamă și ca s-o spun pe-a dreaptă nu semăna cu nimeni, nici măcar cu sora ei!
În timp ce Peppina era blondă și înaltă, neliniștită și veșnic îngrijorată, Mami era mititică, une fausse maigre, adică nu i se întrezărea nici un os, rotunjoară și subțire, cu un trupușor rămas tânăr și la 87 de ani, niște ochi negri care-i scânteiau de inteligență și haz. Luminița din ei se mai stingea câte o dată, foarte rar, și atunci un întuneric înghețat se întindea pe fața pământului. (Ionuț, când a văzut o poză de-a ei de de pe la trei ani uitându-se pieziș, a zis: păi tu nu te-ai schimbat de loc!)Mari era fiică de italieni pricopsiți din Torino. Nonno Pipa bunicul nostru Ulisse Trinchieri avea cafeneaua cea mai chic din oraș, Caffe San Carlo din Piazza San Carlo, un fel de Capșa, cu cinci saloane decorate fiecare in alt fel. De la el și de la tatăl sau, fabricant de lichioruri, moștenise Mami humorul, de am apucat fiecare o fărâmiță din ce a rămas. Se spune că străbunicul când s-a dus cumpere un leagăn pentru primul născut i s-a părut cam scump, atunci negustorul, în glumă, i-a oferit un rabat de 25 % la duzină. Proaspătul tată, bucuros, a zis:
– Perfect, dă-mi 12! Și bine a făcut că au avut unsprezece copii! Mă înteb și azi ce or fi făcut cu cel de al doisprezecelea leagăn?
Nonno Pipa, înalt burtos și năsos, calamburgiu renumit, a câștigat un proces de contravenție în primul război mondial (nu stinsese luminile la vitrine în timpul nopții) cu argumentul: Care vitrine ? Oare onoratele Doamne ce iau cafeaua cu dolcetti în cafeneaua mea stau etalate în vitrină? Conectase râșnița de cafea la ușa turnantă, clienții se distrau învârtindu-se, colaborând
la producție. Se pare că a fost văzut cercetând numerele câștigătoare la loterie deși nu jucase: – Hazardul e atât de mare că nu se știe niciodată….
Nando, fratele lui Mami, cânta la pian într-un club de muzică studențesc unde, la un moment dat, a apărut un violonist de departe, dintr-o țară în care mielul costa un leu. Era frumos ca un zeu, cu păr cârlionțat ce-i cădea pe frunte când cânta la vioară cu ochii închiși, era tăcut, simțitor și student la arhitectură. Patru ani de studii i-au trebuit până să-și mărturisească iubirea și să-i ceară mâna mamei mele, iar ea, care era de multrăzbită a acceptat!
S-a înțeles, cred, că acest făt-frumos era arh. Victor Smigelschi, viitorul meu Tati.
S-a întors în țară ca să-și facă o situație, căci, orfan de tată, fusese trimis cu mari eforturi la studii. La Sibiu, unde familia era cunoscută și respectată (bunicul pictase catedrala ortodoxă și Mama Mică era, de ani de zile directoarea Liceului de fete) a intrat, cu naivitate, într-o antrepriză de construcții unde asociații l-au încărcat de credite plus un proces pentru un vechi accident de muncă petrecut pe când dânsul era încă student. Curând combinația s-a dizolvat, mizerabilii au rămas cu mașini și case, Tati cu datoriile și procesul (care s-au stins doar odată cu războiul).
Cinci lungi ani logodnicii și-au scris fără să se vadă, familia fetii era tot mai îngrijorată că splendoarea lor rămâne “zitella” (fată bătrână) erau zile când i se prezentau chiar și două
partide interesante, dar Mami NU și NU! Bunica de 94 de ani, care băga ața în ac fără ochelari, a susținut-o:
– Îl iubești? Așteaptă-l!
În această situație, Nonno Pipa, Nuni și Mari în echipă, au în pornit expediția să descopere țara lui Făt-Frumos și să afle cam ce învârte el pe acolo. Concluzia a fost pozitivă, locul frumos, familia onorabilă (se povestește că Nonno Pipa și Unchiul Marțian lăsați singuri, fără traducător, au fost găsiți în mare prietenie pe bază de vin de Târnave, povestindu-și bancuri decoltate pe latinește) băiatul harnic (n-a prea avut el noroc, dar șansa-i schimbătoare) deci, au lăsat-o pe Mari să-l ia de bărbat!
După o nuntă strălucitoare și o lună de miere la Veneția a sosit mama mea în România, o țară cu obiceiuri neașteptete, limbă necunoscută, oameni străini. Cu tot patriotismul meu, regret că trebuie s-o spun, a văzut pentru prima oară ploșnițe și nici soacra n-a primit-o cu cea mai mare bunăvoință. Ea își dorea pentru primul ei născut o căsătorie profitabilă, că era plin Ardealul de fete putred de bogate, curând însă a iertat-o că n-a adus marea pricopseală, în schimb a îmbogățit nația cu patru copii care mai de care mai “straordinario”. Păcat că nu a apucat Mama Mică să vadă cum toți, absolut toți, am luat decorații și odine de merit cultural.
Dragostea dintre părinții mei era mai mult decât evidentă și înduioșătoare. Somnul de după masă îl făceau împreună în fotoliu, Mami încolăcită ca o psicuță in bratele sale, iar el, în fiecare zi când intra in casă îi zicea: madamin, și scotea din buzunar o napolitană sau un buchețel cocoloșit de violete.
Mami avea deja o licență în matematici, dar ca să nu învețe românește degeaba, în șase luni și-a luat și un doctorat. Înaltele studii i-au folosit în viață să-și numere copiii, ratele la datorii și bagajele în refugiu iar limba românească pe care a învățat-o a rămas la un șarmant nivel de se înțelegea de la o poștă că nu e neaoșă. Nu-l putea rosti pe H deci spunea amac și alat, zicea manietofon, iar la nevoie trebuia să se orizonteze, în schimb italiana ei căpătase un accent curios și se îmbogățise cu expresii colorate (despre niște pișcoturi a zis: “sono un po dure ma se le morfolesc un poco…”)
Ca bună matematiciană a produs câte un copil fix din doi în doi ani dar s-a oprit la începutul războiului, întâi doi băieți apoi două fete. Eu am avut șansa să fiu ultima cînd gradul de experiență și pricepere a ajuns la cel mai înalt nivel.
Ne-a crescut cu voioșie și mână forte, aveam voie să facem orice, până la un anumit punct dincolo de care orice rugăminte, isterie, urlete, plânsete erau i n u t i l e. Pedeapsa cea mai cruntă era să nu vină seara să ne facă cruciuliță pe frunte cu degetul mare. Un abis negru se căsca atunci și adormeam plângând, spunând la nesfârșit Tatăl Nostru sau numarând până la 2.352.064…
Octavian, unchiul nostru vegetarian, spunea:
– Nimic n-o să se aleagă din copiii ăștia, prea liberi îi lasă Mari! N-a avut destule cuvinte să-și ceară iertare când, după cutremurul din 77, s-a trezit cu noi toți, mari și mici, în jurul lor, singurii care au fost calamitați, luați și salvați, consolați și îngrijiți.
*
Avea Mami niște metode punitive sui generis:
Când Cici i-a vârât Ioanei piper în nas i-a dat să mănânce ardei iute.
– Mai vrei?
– Mai vreau, făcea nemernicul.
Când eu am găsit prin casă un portofel cu doi poli și m-am dus în colț la Frank și mi-am luat caramele Stolwerk de toți banii, pe motiv că: Roba trovata, Mezza rubata (adică lucrul găsit e pe jumătate furat ) mi-a confiscat bomboanele și m-a băgat la pușcărie în cămara cu scară la pod unde am făcut 10, 15 ani de temniță grea până am fost grațiată mai pe seară. Când i-am dat Roxanei un picior în burtă am fost legată în grajd, că nu eram copil, ci cal (mai curând măgar).
Totul era o lumină și o glumă, chiar și războiul, ca să ajungem mai iute la destinație era o cursă nebună cine pune primul piciorul pe căpăcelele de gaz metan din trotuar.
Poveștile, episoade din lungi seriale de aventuri cu eroi care erau niște copii ca noi plus Signor Centochili, un domn gras cu pielea atât de întinsă pe el că dacă închidea ochii făcea un pârț, și Signor Centometri , atât de înalt că trebuia să se suie pe scaun ca să-și sufle nasul.
Niciodată nu era prea ocupată ca să mă ia în serios. Când mi-am făcut skiuri din două scânduri inegale, cu piroane legate cu șiret de bocanc și m-am dat toată dupămasa pe movila de bălegar din spatele grajdului și am venit în casă cu nădragii uzi de atârnau până la genunchi, deși cârpea ceva lângă lampă, mi-a cântărit fundul cu palma și mi-a zis:
– Bravo, te-ai udat ca cu niște skiuri adevărate ! Și când am apărut plină de entuziasm:
– Mami, i-auzi ce câtec grozav am învătat:
Ce te uiți în cur, ce te uiți în cur, ce te uiți în curtea mea ,
Parcă tu n-ai cur, parcă tu n-ai cur, parcă tu n-ai curtea ta.
Și-am să-ți dau o pu, și-am să-ți dau o pu, și-am să-ți dau o putină
Ca s-o bagi în pi, ca s-o bagi în pi, ca s-o bagi în pivniță.
Mami a făcut o față dezamăgită și m-a întrebat:
– Ție ți se pare are chiar așa un haz extraordinar ?
M-am dezumflat instantaneu și nu l-am mai cântat niciodată, …până acum!
Și când ea, într-un nor gros de abur cu miros de leșie, spăla rufe, niște cearceafuri enorme de olandă, tot ce mai rămăsese din zestrea ei de fată de familie, frecându-le pe un grătar gondolat de faianță, eu am apărut surescitată cu invenția mea, mașina secolului, cu pedale la mâini și curele de transmisie ce mișcau roțile, ea m-a asculat atentă cu mâinile nemișcate în clăbuc și mi-a zis:
– N-aș vrea să te necăjesc dar să ști că mașina asta a ta, nemaipomenită, o au deja toți ologii pe stradă !
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială,
tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.