Eram morți de oboseală și înfometați când am bătut la poarta Mânăstirii, Doru și Ioana, logodnici, eu, de ochii lumii (nu se cădea ca o fată de familie, catolică, să umble singură cu iubitul). Străbăteam Oltenia cu piciorul și ne minunam de minunile ei, Horezu, Bistrița, Polovraci… Doru, Făt-Frumos de la Gilort, demn urmaș al lui Tudor Vladimirescu, ni le arăta cu mândrie îndreptățită.
Biserica se restaura, sub pictura din secolul XVIII se descoperise fresca originală pictată de Dobromir din Târgoviște la 1564. Un grup de pictori, exilați de trei luni la fața locului, desprindeau cu mare destoinicie și cimentau pe alți pereți scene din pictura nouă, scoțând la lumină pe cea veche, proaspătă și neafumată, doar ciocănită ca stropii de grindină.
Apariția noastră, tineri, frumoși, studenți la ARTE, a fost pentru dânșii o încântătoare surpriză, o pauză binemeritată, o trâmbă de aer proaspăt prin colbul istoriei cu vești din lumea reală și miresme de prin tinerețile lor. Ne-au primit, înconjurat și ocrotit cu un entuziasm de-a dreptul stânjenitor. Ne-au cazat la Madam Popăscu, găzdoaie din sat, grasă și primitoare, dar, înainte de orice, ne-au trimis sus la schit să ne dea călugării faguri dulci de miere. Pictorul Trestioreanu, șeful colectivului, nu ne lăsa din mână, ne petrecea prin pădure pe potecă, vorbind și vorbind, încă un cot și încă… Noi ne clătinam de somn. Când, în sfârșit, ne-a lăsat singuri, l-am urmărit până ce a dispărut din vedere și ne-am trântit drept în cărare unde am adormit, fulgerați.
Petrecuserăm o noapte albă în Târgu Jiu. După o zi de bâlci la Polovraci cu o cumplită ploaie reglementară de Sfântul Ilie, ajunseserăm la oraș cățărați într-un camion cu lăzi goale și butoaie de la târg și fusesem debarcați, la unu noaptea, în piață. Doru dispăruse în beznă să caute niște neamuri și ne lăsase singure. Încercam să ne culcăm pe ceva, dar totul era ud, tarabele, cu două degete de apă… conform baladei:
Paiele era ude, lemnele era ude, amnar nu era, iască nu era, absolut!
Ne plimbam în lungul gardului de la parc și la fiecare stâlp , în picioare, cu capul sprijinit de zid, trăgeam câte un pui de somn. Cum de nu i-a dat lui Doru în gând să intrăm și să ne arate Marele Ansamblu Monumental Brâncușian? Ce amintire ar fi rezultat!! Noaptea, pe cerul învolburat străbătut de fulgere, COLOANA INFINITULUI. A apărut într-un târziu cu o pâine mare, caldă, cred că nu îndrăznise să le spună rudelor că umblă creanga cu două fete din București.
Ne-am trezit, în pădure, după vreo două ceasuri, desfigurați de ciupiturile unor enormi țânțari otrăviți. Râdeam unul de altul de mutrele noastre pocite. Poate de asta călugării nu ne-au primit cu bucurie cum ne așteptam și nu ne-au dat faguri dulci de miere, dar la întoarcere am strâns un balot uriaș de ciuperci. Din toate Madam Popăscu a păstrat una mică, albă, pe care a copt-o pe plită și alta, o mânătarcă gigant, cât o bască de ucenic strungar, pe care a fript-o în unsoare de porc. O bunătate dumnezeiască!
Pe seară au venit pictorii și o voioasă petrecere s-a încins. Cel mai vârstnic dintre dânșii, domnul Rusu, n-o scăpa din ochi pe Ioana.
– Domnișoară, eu te cunosc de undeva!?! De unde!?!
Când a mai spus odată, mai deslușit, cum o cheamă, am crezut că o să leșine bietul om. Fusese elevul bunicului nostru, pictorul Octavian Smigelschi, și, la șaisprezece ani, îndrăgostit de Mama Mică, soția maestrului, frumoasa al cărei chip îl poartă Maica Domnului și toți îngerii catedralei ortodoxe din Sibiu. Atât de îndrăgostit încât, când, la 29 de ani, rămăsese văduvă cu cinci copii, o ceruse de nevastă… Iată, dramele romantice cu revederi peste veacuri, cu portrete reîncarnate nu sunt toate istorii, Ioana chiar seamănă mult cu bunica ei.
Sărmanul bătrân pictor, înduioșat și înlăcrămat voia nepărat să facă ceva pentru noi, insista, insista, până când, într-un târziu, Doru a acceptat, din politețe, 100 de lei.
A doua zi, mare hram mare la mânăstire, sobor de preoți, lume după lume!!
Poiana s-a umplut de petrecăreți, căruțe, cai, damigene, copii, grătare, lumină și două tarafuri de lăutari. Unul a fost tocmit să cânte la Madam Popăscu în grădină.
Să ai optsprezece ani, să bei pentru prima oară vin de căpșunică, să fie soare și-ntr-un pridvor înflorit din Tismana să-ți cânte, ție, lăutarii… un țambalagiu cocârjat, un țigan știrb cu capul dat pe spate în extaz ce bătea ritmul cu un arcuș despletit în contrabasul peticit cu tablă și starostele, viorist-gurist, tuciuriu și sfarogit ce-ți zicea de inimă albastră.
La un timp, el a vârât pieziș în gură un deget coroiat și un tril ca de nai, gâlgâitor și fierbinte s-a înălțat. S-a aplecat adânc către mine, m-a privit de aproape, aproape, cu ochii lui alburii, o lacrimă lungă și tulbure a început să-i alunece pe fața străveche și ridată.
– O petrecere, donșoară, e ca o fotografie, n-o uiți niciodată !
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.