E un lucru arhicunoscut că povestirile vânătorești sunt povești, dar cum eu nu sunt vânător, povestirile din povestea mea nu sunt povești…
Vânătorii sunt un anume sector al populației masculine (cu foarte, foarte rare excepții, gen: o femeie între trei vârste, grasă, mustăcioasă, fumătoare, spurcată la gură și care de mult a pierdut orice urmă de vino-ncoace) sunt un fel de sectă sau lojă masonică, uniți într-o Asociație, de Giurgiu de exemplu, pe criterii de neînțeles: ei sunt tineri, bătrâni sau mijlocii, sunt tractoriști, milițieni, ingineri, generali în rezervă ori artiști, sunt căsătoriți sau becheri, grași, slabi ori potriviți, sunt lungani sau mărunței.
Ei toți sunt Nea Cutare: Nea Vârban (președinte) care a făcut pentru Lizica o nuntă de pomină cu 300 de invitați, unde eu am fost nașă de mi-a cântat taraful toată seara în ceafă și m-a condus până la G.A.Z. (mașină de vânători) în care m-am cățărat cu mare demnitate, Nea Rotaru, militar de carieră la pensie, care era foarte misterios la telefon: – Doamna Alin, spuneți lui Nea Gheorghiu că l-am căutat și să mă sune că am să-i spun ceva, Nea Mituș, care a făcut pușcărie că l-au găsit cu două kile de aur, Nea Golică, tractorist, pe care nu-l lăsa nevasta la vânătoare și el zicea că face suplimentare și seara se oprea pe la Colectivă, se schimba în salopetă și se murdărea cu motorină pe față iar fârtații când treceau pe la gard îi aruncau cei doi iepuri (partea lui) – Na, bă, și ție, nefericitule! Vânatul se punea tot, grămadă, pentru ” la plan” și fiecare căpăta doi iepuri și trei fazani, indiferent dacă împușcase 30 sau niciunul.
Trebuie să ne înțelegem, ce povestesc eu sunt chestii din anii 70-80. De când a dat Democrația peste noi și vânătoarea a redevenit o îndeletnicire boierească, nu mai știu cum se petrec lucrurile. Aflu din ziare despre masacre cinegetice cu mosafiri politico-financiaro-multinaționali prin păduri concesionate… Circulau și pe timpuri, în chip de bancuri, vânătorile asasine ale tovarășilor, în care sute de hăitași tocmiți aruncau prada în calea puștilor și de emoție mai greșeau de vedeai iepuri zburând și fazani tulind-o prin tufișuri.
La vânătorile colective, oamenii se împărțeau în două echipe, întâi unii erau hăitași iar ceilalți vânători, apoi invers. Hăitașii se răspândeau în linie și cu glas mare hăhăiau, cu bâte băteau copacii și scuturau tufișurile, gonind toată suflarea pădurii către cei care, disciplinați, aliniați la distanțe reglementare, așteptau cu puștile încărcate.
Era un țigan, unul Medalion, care venea îmbrăcat în halat albastru de magazioner. Când era rândul lui la hăituit, mergea tiptil , în vârful degetelor, se strecura fără zgomot printre crengi și cu glas șoptit făcea: – FASANUU… FASANUU !!!. Ce, era prost să-l sperie ? Las-să-i rămână lui, păi cum?
Se odihnea, odată, la o lizieră de pădure, cu Alin. Așezat pe o bornă de beton, cugetă Medalion, uitându-se cu drag în zare: – Vânatu-i bun, pădurea-i bună… Un boier ca dumneavoastră ne-ar mai trebui!
Boierul (așa i-a rămas numele) nu voia să-și ia de ale gurii în traistă. Mesele întinse după ultima “bătaie” erau un mare deliciu, lua puțin de la fiecare, o bucată de cârnat, un ardei umplut fără ardei înfundat cu sosul lui într-un borcan, plăcintă cu varză, murături pestrițe, fasole bătută, mai mult usturoi decât fasole… Venea seara acasă ostenit, cu ochii roși de vânt, murdar și fericit…!
Se mai ducea pe la vânători mai pricopsite, la Botoșani, vânatori partinice pentru tovarăși cu munci de răspundere, organizate cu mare destoinicie de “Băciucu de la Cultură”. Acelea se terminau cu ospețe pantagruelice în jurul unei vetre mari de pământ cu un șanț împrejur plin de paie. Oaspeții așezați roată țineau picioarele la cald și se omeneau cu carne friptă pe grătarul uriaș de doi metri.
Luni dimineața, după o astfel de partidă:
– Și erau, băi, Tovule, niște friptane mari
cât capacul dela closet!
Să fie-al naibii cine minte!
Relatat de Vera Adam, ziarist la Publicațiile pentru Străinătate în trecere pe la Gospodăria de Partid din Botoșani
Mai era vânatoarea “la căprior”. Astea se făceau mai în particular. Cumpărai un bon de 350 lei, îl arătai paznicului și porneai, singur sau însoțit, în pădure, după pradă.
La prima victorie, stăteam încă la Mami acasă, apare Alin super agitat:
– Veniți să vedeți ce v-am adus !!
În bucătărie un țap trântit pe o parte, ecorșat și plin de sânge, cu limba scoasă, zăcea!
– Ă? Ă? Ce ziceți ?… el mândru, noi, Mami, Ioana, eu, îngrozite.
– Ce ne facem?
Noroc de anatomia artistică pe care am învățat-o temeinic cu prof. Ghițescu! Am decupat animalul pe la articulațiile scapulară și femurală, am desprins mușchii fără să deteriorez aponevroza de înveliș, iar oasele, humerus, radius, cubitus, că la toate mamiferele se cheamă la fel, le-am dat de-o parte. De atunci, ani de zile, am împărțit “piese” vânătorilor așezați pe vine la noi în garaj, așteptând cuminți partea lor.
Bănuiesc că o lege nescrisă îi obligă să facă prozeliți, pe măsură ce unii se retrag și se duc la cele veșnice, alții trebuie să le ia locul. Alin a încercat cu diverși, cu Doru nu i-a mers, în schimb cu Amza Pellea a reușit din plin.
La prima ieșire, o zi închisă de sfârșit de noiembrie, au mers patru-cinci ore pe o lizieră de pădure fără niciun rezultat. Ostenit, deznădăjduit, cu cizmele tot mai grele de clisă, Amza dă de o băltoacă înghețată în drum, n-o ocolește și se scufundă până la genunchi în nămolul cleios de sub pojghiță. Atunci ridică arma inutilă cu amândouă mâinile către cer, și, cu capul dat pe spate, cu un glas de tunet răcnește amenințător:
– Cine o mai zice sărmanul iepuraș, îl bag în paștele mă-sii!
Și a devenit un mare vânător.
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.