Jefs era înalt, cel mai înalt și mai puternic, era unchiul meu care știa tot ce-l întrebai, de ce plouă, de ce sarea albăstrește varza roșie, câte biserici sunt la mormântul sfânt din Ierusalim, ce se întâmplă în opereta Fântâna din Baccisarai, ce populație are Rwanda-Burundi… Făcea o pauză și, parcă deschizând o enciclopedie, te lămurea în cuvinte puține. La douăsprezece fix, pe plajă, scotea cartea groasă cu arabische merchen și ne citea povești din 1001 de nopți. Fiindcă traducea direct din germană, vorbea rar și eu credeam ca așa vorbesc arabii.
– B u n ă d i m i n e a ț a A l i – B e n – B a r c a !
– D e o s u t ă d e o r i , b u n ă d i m i n e a ț a M u h a m a d – B e n – A k b a r !
Noi stăteam pe burtă și ascultam fascinați, alături de noi prietenii noștri, tot mai mulți. Odată, la Costinești, am numărat 16 perechi de sandale lângă cort…
Cine știe când ar fi putut părinții noștri să ne trimită la mare, doar cu o leafă și o casă de copii nesățioși? Ne lua Jefs, doar cu biletul de tren și cartela de pâine.
În loc să meargă, cu Magdi, sora lui Tati, la Hotelul Universitarilor din Eforie, unde avea dreptul, locuia pe la gazde, într-o odaie de trecere purtând după el un trib de copii și un număr aleatoriu de cucoane, mătuși și verișoare .
De la zece ani până la doăzeci și unu am fost împreună la mare, despre care el m-a învățat aproape tot ce cunosc și iubesc, să înot, să mă scufund, să culeg scoici, să prind răsăriturile, să recunosc constelațiile cerului de august, să nu-mi fie sete pe plajă (setea e deshidratare, la cât stai tu în apă nu poți fi deshidratată, iar dacă nu mai poți și nu mai poți răbda, bea două înghițituri de apă sărată, nu mori și-ți mai face bine și la digestie.)
Jefs se scula la șase dimineața și venea de la piață cu cinci kile de lapte, pâine, legume și pepeni. Untul adus de la București, era îndesat într-un borcan mare învelit în hârtie albastră și acoperit cu apă. Așa am aflat că nu căldura râncezește untul, ci aerul și lumina.
După un bogat mic dejun compus din lapte cald și pâine cu unt și marmeladă de caise fiartă în curtea gazdei, pe la nouă ajungeam la plajă. Jefs se întindea, direct pe nisip, cu brațele în cruce în timp ce eu, cu mutra unsă cu lanolina bio ce puțea cumplit a oaie, mă bălăceam la nesfârșit până mă învinețeam de frig. Îmi făceam gropiță în nisipul ferbinte ca să mă încălzesc și apoi iar în apă pâna la unsprezece cînd se pornea în larg. Atunci, ca un transatlantic, purtând în trenă o ceată de amfibii mari și mici, Jefs ne conducea la o depărtare remarcabilă de țărm. Acolo făceam cerc și ne uitam în apă, cu fețele umbrite de palme, cum el se scufunda ca să măsoare apa. Drept în picioare, vâslind cu palmele în sus, îl vedeam cum se micșorează, se micșorează, devine o pată albă, apoi, într-o trâmbă de clăbuci, răzbătea la suprafață.
– Are patru metri jumate, sau cinci, sau trei…
În mod obligatoriu, pe rând, coboram să aducem ca dovadă o scoică ori o mână de nisip.
– Hai tu, hai tu, unu doi trei, și…!
Așa am aflat că acolo, jos, nu e nici un Bau-bau, e liniște de-ți țiuie urechile și cât de frumos e cerul albastru văzut de jos, printre bulele argintii de aer.
Obosiți, la întoarcere, aveam dreptul la un sandvici, un fruct și la minunatele povești arabe cu seraiuri, cadâne, cămile și eunuci.
La unu se mai intra o dată, pentru joacă. Atunci Jefs se scufunda cu noi în spinare, pe rând, săream în apă de pe umerii lui și primeam note pentru stil și eleganță.
Prânzeam în curtea gazdei, la o masă lungă cu un mare fel de mâncare de legume făcut de cucoane, apoi pepeni topotami parfumați, cu coaja netedă, subțire și galbenă. Pepenii ăștia au dispărut de pe fața pământului fiindcă, am aflat tot de la Jefs, ei, pepenii, se corcesc foarte ușor. Am învățat tehnica cea mai eficientă de a-i mânca: tai felii subțiri, cojești o bucată până aproape de capăt și muști ca din banană ținând-o de colț, nu cu lingurița, ca toți proștii care iau întâi partea dulce din mijloc și termină cu cea sălcie de lîngă coajă.
Copiii, pe rând, spălau vasele și toată lumea mergea la culcare, pentru somnul de după-masă, cruciș în curmeziș, ca sardeluțele.
Seara ieșeam, gătiți, pe faleză la plimbare. Magdi cu greu ajungea la brațul lui Jefs, căci eu și Ioana îl flancam continuu, mândre de pieptul lui în tricou dungat la care se holbau toate cucoanele. Aflam atunci de ce luna e mai mare și mai roșie când apare la orizont și apoi se micșorează și se albește, de ce e mincinoasă că arată ca D când e în creștere și precum C în descreștere, ne înghesuiam la verigheta lui când era luna nouă și trebuia să atingi ceva de aur ca să ai noroc și recitam cu aplicație:
Crai nou senin pe cer s-arată
Și cum străluce-n geamul meu
Îmi pare-o unghie tăiată
Din degetul lui Dumnezeu.
Știu să recunosc stelele: în față, deasupra mării, e Luceafărul, la stânga, sus, ca un W e Casiopeea, un pic mai jos și mai la stânga, Carul mare și Carul mic, în spate, luminos, Arcturus cu Coroana Boreală, în creștet, mare și verde e Vega iar seara târziu, la dreapta, jos, apare constelația Eridan. Mă miram cum or fi putut recunoaște oamenii din vechime Steaua Polară că, față de altele, e tare, tare păliduță.
Cum era de așteptat, după un timp, m-am cam făcut mare și am început să merg în vacanță cu iubitul meu. În zadar am încercat eu să-l dedau la gusturile marine, nu s-a prea lăsat scufundat și pârjolit la soare până la amiază, Alin mai mult cu pescuitul… Iar Jefs, părăsit de ingrații lui nepoți, s-a multumit cu sejurui la hoteluri de lux și călătorii în străinătate cu O.N.T.ul umilind ghizii străini cu amănunte din istoria și cultura lor. Profesor universitar și academician, a continuat să meargă zilnic la Institutul Agronomic și mult după ce ieșise la pensie, avea de terminat niște importante studii despre grâne, până când, bărbat semeț de 86 de ani, s-a prăbușit, bolnav de moarte, în preajma crăciunului.
Mi-am luat bun rămas de la el în iulie, înainte de a pleca la Vama Veche.
– Ce să-i spun mării din partea ta, l-am întrebat.
A încercat să-mi răspundă. Nu putea vorbi, slăbit de suferință, o lacrimă uriașă i s-a prelins pe obraz.
– Las-că știu eu ce să-i spun! Și atunci a râs, cu ochii, cu gura lui edentată, cu toată fața descărnată.
Am ajuns la Vama pe o vreme tulbure, marți, frig și vânt. Miercuri pe la prânz s-a luminat, apa strălucea în soare calmă și albastră, caldă. Am făcut o baie lungă, lungă. Pe la unu s-a întunecat din nou, apa a înghețat și zece zile n-am mai putut întra în mare. Am aflat mai apoi că marți spre miercuri, înainte de a pleca definitiv pe tărâmul celălalt, a rostit dintr-o dată, clar:
– Aș vrea să fac o baie în mare!
Să-mi spună mie cineva că aia, de miercuri, n-a fost baia lui…
Își dorise să fie răspândit în natură, în mare și pe munte, așa că, în vara următoare cu Dănel, nepotul lui de drept, am mers la crematoriu și am împărțit cenușa în două. Am pus partea mea într-o urnă mică, făcută de mine, neagră cu o cruce aurie, fără să spun nimănui am dus-o la Vama Veche, am ținut-o ascunsă până într-o zi anume, o zi calmă și luminoasă.
În zori, pe plaja pustie am săpat o gropiță, am întins o bucată de pânză albă, nouă, am răsturnat cenușa lui Jefs, am făcut o legătură cu laț și am intrat în mare cu desăguța peste umăr și piept. Apa era răcoroasă, desăguța plutea în jurul meu săltând ușor. Am înotat 320 de brațe până într-un loc căruia îi spun la tufiș, acolo, departe pe mal, se vede un stâlp înalt din Mangalia, care înaintează o dată cu mine, se ridică în spatele unui pom în formă de pumn. Aici apa e limpede și adânca de vreo trei-patru metri. Am deznodat lațul și am desfăcut legătura, cenușa s-a desprins ca un glob luminos și a început să coboare lin. Mă uitam, cu fața în apa transparentă, era Jefs care cobora, micșorându-se, către adânc. Încet, globul s-a răsfirat, s-a schimbat într-un nor alb și s-a așternut, cuminte, pe pietrele de la fund. Am mai stat puțin apoi am înotat spre țărm cu un sentiment de datorie îndeplinită.
M-am tot jurat, încă din copilărie, că nu mă duc singură în larg, dar până la tufiș am voie, până acolo mă păzește JEFS.
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.