Lada era un lădoi ancestral din scândură groasă, geluită, cu bare de tablă ghintuite și o clapă ce cuprindea inelul pentru lacăt. Nu știu de unde apăruse în preajma noastră, o ladă modestă, maronie, fără strălucire dar cu o ascunsă personalitate. În mod obișnuit stătea cuminte și se umplea de praf până când, din timp în timp, intra în scenă pentru câte un episod remarcabil. Astfel ea ne-a purtat bunurile incasabile, împreună cu celelalte nouă bagaje plus mașina electrică de cusut Singer, în refugiu la Dumbrăveni de unde ne-a și adus înapoi după un an și jumătate.
Între aceste două importante drumuri s-a remarcat cu ocazia serbării mele de sfârșit de an după clasa I-a într-o piesă în care ea a jucat rolul principal.
Se făcea că Natalița, o fetiță foarte mincinoasă, își serba ziua de naștere cu mosafiri la cozonac cu stafide și ciocolată caldă. Eu, prietena ei cea mai fidelă, mă hotărâsem să-i aplic o lecție strașnic de educativă împotriva urâtului său nărav. Am fost băgată în lada cu pricina, după ce Mami a căptușit-o cu perne și a înțepenit cu un dop capacul întredeschis pentru rezerva mea de aer, am fost adusă de Mario și Țucu Bitea, în chip de cadou, sub furtuna de aplauze, pe scena din curtea școlii. Rolul meu era destul de simpluț, cum începea Natalița s-o ia razna cu enormități fanteziste, eu, din ladă, trebuia să strig: – A mințit Natalița, a mințit! O dată, de două ori, de trei ori… Între timp vedeam cu groază, prin crăpătura de respiro, cum cozonacul fotogenic dispare vertiginos înfulecat de actorii cu partituri la vedere. Când, în sfârșit, Natalița a recunoscut rușinată că minte de îngheață apele și a promis solemn că nu mai face, lada s-a deschis și eu am ieșit la lumină, transpirată, cu părul lipit pe frunte și cu frumoasa mea rochiță de tafta bleu-ciel jilavă și mototolită. M-am năpustit cu o asemenea naturalețe asupra ultimei felii de cozonac, am înfundat-o toată în gură, am șâșâit o frază etufată, de neînțeles, în chip de morală, încât tot publicul m-a aplaudat și au hotărât, în unanimitate, că am un real talent și bine ar fi să mă fac actriță.
*
Sunt claustrofobă, Ioana parcă mai puțin, și, ca să ne dovedim virtutea am inventat un joc absurd de încercarea puterii, să ne înghesuim în locuri înguste și, în pofida panicii ce ne cuprindea, să stăm, cu răsuflarea tăiată, pe numărate, care rezistă mai mult. Ne băgam, de exemplu, pe rând în canalul cu ceasul de apă, astupate sub capacul de fontă, stând în echilibru pe țevi în bezna neagră, cu apa șiroind dedesupt, păianjenii fojgăind deasupra, imaginând stafii de șobolani suflându-ne în față cu respirația lor otrăvită. Una înăuntru, cealaltă pe capac, număra: – 58, 59, 60 gata!
Într-o zi de mare curățenie Mami era în bucătărie, noi în pod, cu două etaje mai sus. Lada, mârșavă, ne ispitește cu capacul căscat pe trei sferturi. Începem cu deliciu jocul puterii, înâi una înăuntru și cealaltă pe capac, apoi invers. Curând ne plictisim, nu e nici pe departe aventura excitantă a canalului. O idee de geniu ne traversează: – Hai amândouă! Ne îndesăm cu mare greutate în ladă, eram deja mai măricuțe, 10 și 12 ani, îngrămădite sistem nut și feder,ocupând cu genunchii și coatele una în burta celeilalte tot spațiul și tragem capacul peste cap. – Hai sa batem tontoroiul, supralicităm. Tam, taram, tararam, extra lux! Când aerul începe să se împuțineze, mândria cedează loc grabei și dăm să ieșim. Imposibil! Clapa căzuse peste inelul pentru lacăt, lada se încuiase de la sine și definitiv! Cât am putut noi să ne zbatem, să urlăm, să bocănim, să săltam în disperare cu tot cu ladă, de colo-colo, nu știu, dar, în sfârșit Mami ne-a auzit de jos, a urcat treptele două câte două și ne-a eliberat. Am ieșit la iveală nădușite, mototolite, cu părul ud atârnând peste ochi ca niște rusalce, cu mutre înspăimântate și rușinate.
Mami, care ne repeta, destul de des, că preferă să facem răutăți decât tâmpenii, s-a uitat la noi cu dispreț și făcând gestul acela tipic italienesc, mâinile ridicate în dreptul pieptului, cu palmele în sus și degetele adunate buchet, s-a exprimat:
CRETINAGINE !!
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.