A fost odată ca niciodată, a fost o vreme, dragi copii, când oul și benzina costau 1,50 lei. Produse românești, naturale, ieftine, pe buzunarul orșicui, dar care lipseau aproape cu desăvârșire. Ca să le procuri aveai nevoie de o tenacitate, un eroism tactic cum ar fi zis Cristian Țopescu, o șiretenie cu totul excepționale. Toată lumea are amintiri despre ouă și benzină (ca și despre unt, măsline, cafea, mușchi de porc, etc.) în afară de tinerii sub 35 de ani pentru care poveștile cu extraterestrii par, încă, mai credibile.
Iată câteva din experiențele mele:
Plimbam cu mașina pe prietenul meu drag Dr. Crângu Bronițki, un demn urmaș al panilor polonezi, vârstnic, înalt, cu ochii albaștri și barbișon, strălucind de stil și elganță spirituală. Trecând pe strada Pangratti vedem în fața alimentarei de lângă TVR o stivă de cartoane cu ouă urmată de o lungă coadă disciplinată, care dădea colțul pe Dorobanți și ajungea până în Piața Aviatorilor.
– Oprește aici! comandă Crângu. Coboară din mașină, înțepenește un picior și taversează strada ridicându-l până la orizontală ca pe unul de lemn, se înstalează în fața cozii și se întoarce după trei minute cu două cartoane de ouă în brațe. Avea acasă un trib numeros de hrănit…
Vărul nostru, Nicu Smigelschi, jurist la o instituție, pe care-l vedeam, da și nu, o dată pe an la serbările de familie, a sunat într-o dimineață la ușă cu fața iluminată de satisfacție și cu un carton de ouă în brațe. Le cumpărase, între două drumuri de servici, fiindcă se dădeau la Triumf și cum nu se putea duce la tribunal cu ele ni le-a adus nouă în dar.
Era în ajunul paștilor când, după ce am umplut portbagajul cu valuri de pânză la fabrica Dunăreana din Giurgiu (materia primă pentru rochițele de miresă culori pastel pe care le desfăceam prin galeriile Fondului Plastic) m-am gândit să dau și o raită prin oraș.
Dintr-o greșeală condamnabilă de planificare, după ce cumpăraseră toți giurgiuvenii, mai rămăseseră nevântute o mulțime de ouă pe trotuar la Gostat. Crezând că visez, în transă, am luat zece cartoane, 300 de ouă (pentru noi, pentru Mami, pentru Mămăița, pentru Mario…) și le-am clădit în spate, la geam. Mă întorceam, într-o stare de euforie fără seamăn, când, în față la Teatrul Nottara, întorc capul pentru o miime de secundă ca să văd ce au pus în vitrină la Fondul Plastic, intru în mașina din față și toate cele trei sute de ouă se rostogolesc pe jos. A trebuit să trag mașina pe Jules Michelet că se îndoise ventilatorul iar, a doua zi când am adus-o acasă, cei 22 de cm. de omletă de pe podeaua Olt-citului începuseră să se coaguleze exalând un odor indescriptibil, căci „lăcomia pierde omenia”…
Dar cu benzina, ce tandre amintiri…! Mă sculam la două noaptea, trăgeam pe mine un trening, goneam la benzinăria non stop de la Băneasa, făceam plinul și mă băgam la loc în pat.
– De ce ești în trening, mă întreba Marele Maestru când venea cu cafeaua, pe la nouă.
– Am luat benzină!
– Doamne ferește și apără! Și-și făcea o cruce mare și pravoslavnică.
Deși se scumpise între timp la 2,50 lei, procuratul benzinei rămăsese o preocupare continuă pentru amatorii de turism auto, cozile nemișcate lungi de kilometri erau un element stabil în peisajul urban. Industria metaliferă propășea prin cererea uriașă de canistre, de 20 litri, de 5 litri cu cioc, de pâlnii cu filtru, de rezervoare suplimentare la mașini. Balcoanele erau burdușite de bidoane pline și s-au înâmplat cazuri dramatice cu pocnitori de anul nou picate în plin. Nu puteai porni în vacanță fără necesarul de combustibil pentru tot traseul, pe drumurile patriei circulau adevărate bombe incendiare cu portbagajul ticsit de canistre pline. S-au desvoltat procuratorii de benzină, a apărut o nouă specie de cerșetori ce-ți ațineau calea cu o mutră disperată agitând o sticlă goală.
– De ce le dai? eram mustrată.
– Păi, poate că-s de adevărat… Gândindu-mă cum ar fi să rămân, eu, în pana prostului.
Furtunul de clistir supt cu gura a fost înlocuit cu niște unelte geniale din plastic cu pompă aspirator respingătoare cu care puteai mânui cu ușurință benzina din canistră în rezervor și invers. Într-o excursie la Crimeea peste mare cu artiștii am găsit într-un ferometal din Batumi o astfel de pompă. Când am apărut cu ea pe vapor s-a produs un asemenea entuziasm, toți membrii Uniunii Artiștilor Plastici s-au năpustit să cumpere câte două, trei sau zece, pentru ei, pentru familie, pentru prieteni, pentru doctor…
Aceasta era situația când dumnezeu mi-a scos-o în cale pe Coca, benzinăreasa de la Mogoșoaia, cu care am avut o lungă și fructuasă colaborare. O sunam la o cârciumă din apropiere, că n-avea telefon, și aflam cum e cu benzina, când vine, dacă a venit câtă mai are, etc. Mă duceam și-mi dădea prin față. Dar fiindcă mi-era frică, pe bună dreptate, de cei ce stăteau cuminți la coadă de ore bune, mi-am făcut o șapcă din doc albastru cu galben care semăna leit cu una de uniformă, dar în loc de PECO mi-am pus cu obrăznicie, în frunte, monogramul: AS. O țineam în torpedo, când ajungeam la Mogoșoaia o puneam în cap și băgam, ca o nemernică, mașina la pompă. N-a protestat nimeni, niciodată.
Am păstrat multă vreme șapca aia, am vândut-o cu Olt-citul mecanicului meu care a dispărut în ceață fără să-l plătească, cred că o mai fi și acum în torpedo la vreun cimitir de mașini.
Timpul a trecut, căci timpul trece, acum pentru 1,50 lei iei două ouă și jumate, benzinăriile sunt câte două, față în față, pe toate drumurile și benzină berechet, două plinuri – salariul minim pe economie.
Te întrebi, vorba ardeleanului:
Când o fo rău, n-o fo bine, da amu că-i bine, bine-i ?
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială, tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi și mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soția lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naționale și internaționale, autoare a opt cărți pentru copii și ilustratoare a nenumărate altele. Trăiește și lucrează în București.