Nu trebuie să mă gândesc prea mult ca să fac legătura; DELTA – NENEA ANGHEL.
Era președintele vânătorilor și pescarilor din România, un bărbat vârstnic, superb, înalt, blond și răsfățat. Fost portar internațional de fotbal în tinerețe, Angelică- idolul femeilor și becher convins, domnea cu dreptate peste toate bălțile și pădurile din țară.
Era topit după mine, mă găsea desăvârșită, cu două mici, mari defecte: aveam doar 27 de ani și eram iubita prietenului său (la el, pasămite, contau chestiile astea). Deprindeam cu ușurință tot ce avea bunăvoința să mă învețe, vâslitul, pokerul, aruncatul cu lanseta la fix, schimbatul lingurițelor și al forfacelor, nu avea cuvinte destule să mă laude. Noroc că Duduia Lucica, de 20 de ani secretara dânsului, nu dădea semne de gelozie, dimpotrivă. M-a instruit în domeniul botanic și eu, silitoare, pot și acum să vă spun cum cum se cheamă brădișul din baltă (ceratofilium și miriofilium) papura (tipha latifolia) sau limbarița ori limba broaștei (alisma plantago). Era o încântătoare persoană, folositoare și amabilă, care i se aresa cu Tovarășe Crețeanu (ca și cum ar fi fost un secret pentru cineva) și care purta niște berete scrobite și niște voaluri transparente de mătase la gât cum n-am mai văzut la nimeni.
Nu pot mulțimi îndeajuns cerului că Nenea Anghel a hotărât să ne ducă în Deltă!! Fără dânsul n-aș fi ajuns niciodată să pătrund la patru dimineața pe lacuri ca Isacova sau Tri-Ozere, să mă strecor în taină pe lângă plauri înfloriți ca niște minunate buchete plutitoare,să văd cum răsare soarele pe luciu cu o lizieră de stuf in zare, să văd rațele salbatice cum își învață puii să zboare, să găsesc calea de întoarcere pe canale înguste cu intrări și ieșiri secrete.
Plecam pe la trei noaptea de la gazdă, din satul Crișan, în barca motorizată cu Gică pilot, culcați și acoperiți cu prelata, cu o lotcă agățată în coadă, de fiecare dată în altă direcție și ajungeam la lac pe întuneric. Nenea Anghel, Duduia Lucica și Gică rămâneau în barcă, Alin și cu mine treceam în lotcă și ne apucam de muncă…
Vara în deltă se dă cu lanseta la știucă, o dată, de două ori, de zece ori, până mușcă. Smucești, înțepi și începi să mulinezi. Știuca, cică, e lașă, stă la pândă nemișcată ca un lemn și apucă peștișorii din spate, ca o nemernică, dar în luptă dreaptă cu pescarul se luptă ce se luptă și până la urmă cedează (spre deosebire de crap care se ține tare, se răscracără, se împotrivește cu atâta forță de ai impresia că tragi o fiară de zece kile când de fapt e un ciortănel de o șchioapă). Când ai adus-o până lângă barcă, celălalt (e nevoie absolută de un „ celălalt”) se aține cu minciocul să o scoată afară, apoi să o potolească cu un retevei când ea se zbate și sare de colo colo, ca să potă să-i scoată lingura din gât căscându-i gura cu un clește special. Reteveiul ăsta se cheamă „minciocul american”. Sunetul ăla de ființă izbită, dâf! dâf! mă înnebunea. Mă uit eu la Gică cu atenție cum apucă știuca cu o mână de cap, peste ochi și cu cealaltă de ceafă, zmucește cu o mișcare zvâcnită și ea se lasă moale… Cu respirația tăiată, ochii închiși, dinții strânși, încerc și reușesc. Mi se părea mult mai omenos așa decât s-o tot pocnești la întâmplare până s-o nimerești în cap.
– Ete crinul, făcea Alin, cum rupe EA gâtul la știuci!!
Eu, pe unde mă duc, asigur Asistența Tehnică. Asta-i soarta mea de când mă știu! E deajuns să te arăți o dată capabil ca ĂLA EȘTI, nu mai ai scăpare, nici nu se pune în discuție că, poate, nu vrei.
– Ia du-mă până la stuful ăla!
– Ia pune o rotativă (adică altă linguriță)!
– Ia vezi cum e fundul la pomul ăla gros! (Zdup în apă, doi trei metri, la fund) – E nisip!
– Du-te și adu-mi câțiva cosași! (Sări prin iarbă și prinde-i dacă poți )
– Niște boarță! (adică dai cu undicioara la suprafață, prinzi niște peștișori mici, mici, și îi aduci vii într-un borcan cu apă, pentru biban sau, mai bine, pentru șalău)
-Alege-mi un țipar mai vânjos! Asta a fost cea mai cumplită încercare: să bagi mâna într-o găleată plină cu țipari ca într-o oală cu macaroane vii și țiuitoare să apuci unul în palmă și să-i înfigi unghia degetului mare în ochi ca să nu-l scapi… Am făcut-o o dată și am refuzat CATEGORIC s-o repet!
Când s-a apucat boierul de vânătoare am devenit și ogar credincios. Stătea dânsul, întins într-un cot cu pușca pregătită, Gică ducea barca cu știință pe sub vânt în spatele lișițelor și paf ! paf ! o biată pasăre fără noroc pica în apă răpusă, eu, de-a-nnotul veneam cu ea în dinți (figură de stil). Odată, pe o porțiune de lac cu stuful tăiat la o palmă sub apă nu puteam inota. Ridicam piciorul sus, sus, deasupra și-l scufundam până la șold, îl ridicam din mâzgă pe celălalt și-l scufundam, il ridicam iar… Mă luptam așa, plină de putregai. când il aud pe marele vânator de la prova, curat, gătit și fălos:
– Hai, hai , nu mai trage de timp!!
Războiul între „SCULE”este unul fără armistițiu, fiecare pescar are cutia lui cu arme de preț, momeli artificiale, linguri și lingurițe, forface, cârlige simple sau ancore, agrafe rotative , rarități aduse din toate colțurile mapamondului, așezate rânduri, rânduri pe căprării și mărimi. Pescarul e foarte mândru de arsenalul său dar in același invidios pe al altuia.
Între avion și Pasager (vaporul de cursă spre Crișan ) e un ceas liber de petrecut în Tulcea, o vizită la magazinul „Pescarul” se impune. Găsește Alin un pișcot ordinar de trei lei (o lingură ovală din tinichea lucioasă de 10 cm.) din care n-avea, ia două!!
Lacul Isacova plin de brădiș (că „el se lasă” de-abia în octombrie când se prinde obletele) noi dragam ghiolul cu lansetele, smocuri uriașe de răgălii în timp ce Nenea Anghel și Duduia Lucica luau stiucă după știucă. Un pescar chestii de astea nu prea suportă. Ne dăm mai aproape. – Cu ce lingură dați ? – Suedeză !
N-avea bietul Alin așa ceva, o lingură cu două cornițe de oțel care împing la o parte brădișul și lasă loc liber ancorei. Ziua lui de pescuit a fost o zi tristă.
Trebuie spus că știucile, în fiecare dimineață, se sfătuiesc: ce servim azi? Roșioară, oblete? Și se înțeleg, toate la fel! Lingurile, după forma, culoarea, mișcarea lor în apă, imită un anumit pește. Pescarul iscusit schimbă lingura o dată, de două, de nouă ori până nimerește meniul știucii din ziua respectivă.
Într-o dimineață știucile aveau gust de lingura de trei lei din Tulcea, toate sculele de import erau refuzate. Ele s-au năpustit în așa hal că am hotărât cu Alin să dăm cu rândul, cinci bucăți unul, cinci altul. Era un zgomot, o plescăială, o agitație de nedescris în lotca noastră, o liniște mormântală, plină de obidă, în barca cu motor.
– Cu ce dați ? întrabă ei după ce s-au apropiat mișelește cu o totală lipsă de orgoliu.
– F I L I P I N E Z Ă Ă Ă !
Am răsturnat în curtea betonată a gazdei 72 (șaptezecișidouă) de știuci!
Odată Alin a rămas cu Gionică să dea la fix pe un grind. Eu am mers cu ceilalți pe lac. Am rămas singură în lotcă, bucuroasă că nu voi avea nimic de făcut, doar să lenevesc la soare, să mă uit la apă și la broaștele țestoase ce se strecoară prin stuf.
– Ai venit la muncă , nu la joacă, zice Nenea Anghel. – N-am sculă! – Ia-o pe asta zice și-mi întinde o lansetă de-a lui. O iau cu spaimă (Nenea Anghel era tare rău de pagubă, pentru o rotativă uitată pe baltă, Gică a trebuit să se întoarcă noaptea s-o găsească) și mă pun pe treabă, rugându-mă la regele peștilor să-mi trimeată numai copilițe ca să le pot scoate singură din apă. Am înșirat pe băncuță 7 mârlițe între 25 și 30 de cm când, soarele răsărit, începe să-mi fie cald. Scot de pe mine una câte una hainele suprapuse (așa se merge dimineața la pescuit) și, nu știu de ce, când a fost să-mi dau cămașa de diftină ecosez peste cap m-am ridicat în picioare. La întuneric mi-am pierdut orizontul și m-am trezit în apă. Mă uit speriată în barcă, lanseta și mârlițele la locul lor, mă uit în zare, din grupul de elită nu pare să mă fi văzut nimeni. Ușurată, încep să fac planuri de urcat îndărăt. Să te ridici, fără ajutor, din apă într-o barcă e un lucru foarte greu, într-o lotcă, elegantă cochilie plutitoare care se leagănă ca o coajă de nucă e imposibil! Ce fac? Pun vâsla de-a curmezișul, o agăț de bordura de vis-a-vis, creez un unghi larg de sprijin pentru brațe, înclin lotca până la nivelul apei aproape s-o răstorn și mă rostogolesc, ca un peștaf barosan, înăuntru. Nu m-ar fi crezut nimeni că am reușit dacă nu le-aș fi arătat toate hainele puse la uscat!
Credeam că mi-am îndeplinit norma pe ziua respectivă dar Nenea Anghel nu m-a lăsat. – Mai dăm jumate de oră! Și atunci a venit Expresul de Nissa, m-a tras, m-a dus , m-a adus până lângă dânșii, a dat ocol la barcă, l-am văzut , uriaș, cu lingura la gură ca un cerceluș… Era clar că nu mă puteam descurca.
– Dă-o încoace, zice Nenea Anghel. Întind lanseta cu mânerul spre dânsul, ținând-o cu mâna peste fir. Când i-am dat drumul, guta s-a întins și zbang! lanseta -a rupt în două, dar era deja în mâna lui! Culmea e că nu s-a supărat, a scos știuca cu ajutorul lui Gică și a Duduii Lucica, a arătat-o tuturor și eu am fost eroul sezonului.
*
Dădeam la șalău pe Dunărea Veche cu Alin când s-a pornit ploaia, o răpăială fierbinte de vară. Ne-am strecurat sub o barcă întoarsă ce stătea la uscat pe malul de lut.
În 45 de ani de viață, cea mai tandră, caldă și dulce amintire despre iubitul meu rămâne dimineața aceea când ne-am uitat la ploaie stând la adăpost, lipiți și cuminți, așa, ca lingurițele.
Din volumul „Gustul, mirosul și aminitirea” de Anamaria Smiegelschi, în pregătire la Editura Humanitas