Încă de la debutul în volum de acum câțiva ani apărea evident că literatura nu-i oferea lui Alexandru Matei un spațiu privilegiat de reflecție, menit să-i epuizeze toate disponibilitățile teoretice. Alunecările permanente în considerații metaliterare, interesul pentru mecanismele culturii în era globalizării și a mediatizării, descompunerea atentă a strategiilor succesului de piață anunțau o despărțire cât se poate de autentică de vechiul mod de a înțelege și comenta literatura. Ba mai mult. Dacă nu-i chiar sigur că “Ultimele zile din viața literaturii” (2008) convinge cu privire la dispariția fără urme a unei discipline și practici umaniste, în schimb, volumul vorbește indirect, dar foarte elocvent, despre un comentator care nu se mai poate exprima public prin intermediul ei. Cămașa literaturii e prea strâmtă pentru ceea ce simte Alexandru Matei că are de spus în spațiul cultural românesc. Într-un fel, mare parte din contradicțiile mai mult sau mai puțin înscenate ale cărții își aveau originea în tensiunea unui discurs care nu-și găsea obiectul.
Așa încât e absolut firesc ca tânărul eseist să părăsească, în volumul recent apărut, culoarul mai îngust al comentariului literar în favoarea unor reflecții generale despre ultimele două decenii românești. N-am precizat, de altfel, sfera reflecțiilor lui Alexandru Matei tocmai pentru că ea e dependentă organic de noul tip de discurs pe care un cititor împătimit de French Theory încearcă să-l acrediteze în spațiul românesc. În ciuda titlului destul de emfatic și de restrictiv, “Mormântul comunismului românesc. «Romantismul revoluționar» înainte și după 1989” nu e carte despre politică sau despre spațiul public, nici despre discursul intelectual sau noile canale media, ci despre dinamica foarte complexă dintre toate acestea. Obiectul “filozofiei pop”, care amestecă permanent limbajul înalt cu temele cotidiene, scurtcircuitează bibliografiile cele mai complicate prin experiențe autobiografice și mixează până la indistincție citatele filozofice, politice sau literare cu referințe din sfera consumerismului, nu poate fi decât însăși “societatea spectacolului” ca domeniu inedit de investigație. Nu de un amestec al criteriilor e vorba aici, ci de conștiința că, devenit marfă, cum se întâmplă în orice societate capitalistă, discursul intelectual își pierde autenticitatea. Singura cale de a mai spune spune ceva percutant e, pe de o parte, de a-ți pune nonstop la îndoială propria legitimitate și, pe de altă parte, de a alterna permanent perspectivele prin această plasă groasă de referințe hibride.
Oricât
ar părea de colaterală, chestiunea propriei legitimități (sau
“conștiința scrisului propriu”, cum îi zice Alexandru Matei pe
urmele eseului lui Roland Barthes din “Gradul zero al scriiturii”)
e crucială în cultura română actuală, care nu pare să fi ieșit –
eseistul are perfectă dreptate – din epoca romantică a adevărurilor
general-valabile, rostite pe un ton profetic și sentențios. De mare
relevanță, dincolo de dualitatea steril-inchizitorială de tipul
“stânga-dreapta”, e distincția dintre intelectualii de ethos, “care
își pun mereu problema legitimității propriului discurs” (de tipul
Ciprian Șiulea, Caius Dobrescu, Alex. Cistelecan) și intelectualii
de pathos, prizonieri ai unui limbaj “autarhic, autosuficient,
subîntins de o logică a sentimentului” (Vladimir Tismăneanu, Traian
Radu Ungureanu, Sorin Lavric, Mihail Neamțu). Într-un fel, gestul
lui Alexandru Matei repetă acțiunea lui Roland Barthes din Franța
anilor ’60 când, exasperat de atâtea adevăruri absolute în câmpul
științei literaturii, criticul simțea nevoia să atragă atenția
asupra istoricității și a parțialității oricărui tip de argument.
Pentru a fi serios și credibil, un studiu critic – la fel ca o
dezbatere culturală autentică – trebuie să pornească întotdeauna de
la devoalarea propriilor experiențe și premise. E, de fapt, ceea ce
desparte o etapă romantică, încrezătoare în tranzitivitatea
limbajului, în univocitatea sensului și în capacitatea subiectului
de a gira adevăruri transistorice și era modernistă a
scepticismului, a interogării propriilor metode și a conștiinței
alterității. O analiză de proporții – mult mai extinsă și mai
documentată – a acestui retard ar echivala cu o oglindă fidelă a
culturii române din ultima jumătate de secol și ar reprezenta o
bună premisă de depășire a impasului. Mai ales că opoziția din
unghiul “conștiinței scriiturii”, barometru excelent al gradului
românesc de sincronizare la Weltanschauung-ul occidental,
subîntinde o foarte valabilă definiție a intelectualului în era
comodificării absolute: “Discursul intelectual nu este cel în care
un om cultivat deplânge patetic și ritos dovezile decadenței […],
nici cel care mobilizează masele pentru a trece la acțiune
emancipatoare, ci cel care încearcă să evite capcanele absorbției
propriului discurs în circulația capitalului”.
Probabil că trecerea de la romantismul la modernismul cultural ar putea fi taxată ușor drept ipostază a unui progresism orb, dacă în pericol n-ar fi însăși cultura dezbaterii libere și dialogul intelectual civilizat. Căci Alexandru Matei urmărește cu acuitate și denunță, la diferite niveluri, întreaga serie de blocaje pe care un câmp intelectual marcat de pathos îl impune circulației în cultură a ideilor. Imposibilitatea de a vorbi despre comunism decât pe un ton vehement acuzator (“anticomunismul” e unul dintre cele mai importante deadend-uri culturale actuale) atentează nu doar la configurarea unei alternative serioase de stânga, atât de necesară în era capitalismului pur și dur, cât mai ales la respectul nuanței și al libertății de exprimare: “În clipa în care în numele condamnării comunismului condamnăm stânga, tiermondismul, corectitudinea politică, gândirea franceză, orice dezbatere în cheie, gândirea se oprește, își face bagajele și lasă armele să vorbească”. Excelent formulată e și pledoaria pentru părăsirea tonului vehement în favoarea unei analize pixelizate a fenomenului – cu atât mai mult cu cât abia aceasta din urmă ar întrerupe cercul emoțional al răzbunării și al instrumentării politice a urii: “Cum putem dezafecta ceva? Simplu, la prima vedere. Prin blocarea circuitului afectiv. Blocarea însăși este mult mai greu de realizat, pentru că circuitul afectiv este la fel de autonom și impredictibil precum circuitul apei în natură. Soluția ar fi ipostazierea unui fragment de circuit: punerea lui într-o ramă. Asta înseamnă de fapt să gândești ceva, să oprești o dinamică într-o poză, să iei fotografia și să descompui imaginea până la pixelii din care se compune, care seamănă între ei, iar imaginea dispare. Masacrul din pădurea Katyn, din 1940, luptele de stradă din martie 1990, de la Târgu-Mureș, trebuie descompuse până la atomii de violență care le compun, cercetate până la exterioritatea care le determină – momentele istorice care înfășoară aceste fapte -, până într-acolo încât particularul lor se deformează. Recompunerea imaginii va păstra în memoria celui care a gândit-o elementele ei componente, materia celor două imagini”. Dificultatea unei culturi a negocierii e documentată de Alexandru Matei cu exemple din cei mai cunoscuți intelectuali români de azi: Gabriel Liiceanu invocă într-o polemică cu Al. Paleologu argumentul “nobiliar” al autorității împotriva rațiunii, Andrei Pleșu condamnă “cultul personalității” unui jurnalist francez pentru Barack Obama dar tolerează osanale intelectuale pro-băsesciene, Traian Radu Ungureanu lansează atacuri furibunde la adresa ONG-urilor ș.a.m.d. Nu scapă deconstrucției atente a lui Alexandru Matei nici noua generație de eseiști, cărora nu li se reproșează atât conservatorismul sau antirelativismul – eseistul e tolerant până la capăt -, cât mai degrabă neprofesionalismul. A combate autist cu bibliografii pre-stabilite fără a încerca să percepi din interior universul referențial al oponentului de idei e curat balcanism, ironizat cu severitate: “Cartea «epistolelor» publicată de Gabriel Liiceanu cuprinde printre altele dovada persistenței superiorității carismei asupra argumentului în societatea românească. Și nu oriunde, ci chiar în acel punct de pornire a societății civile, a democrației argumentului pe baza bunului-simț. Început demult și continuat, așa cum o demonstrează prezența publică a unor intelectuali ca Sorin Lavric și Mihail Neamțu, până în zilele noastre, acest discurs intelectual esențialist mai face încă victime printre toți cei care se cred scutiți de lectura a o sută de cărți în schimbul unei voci «îndurate», pasionate și patetice care susură în Grădina Ghetsimani”.
Am insistat, din cauza aderenței la multe dintre pozițiile lui Alexandru Matei, asupra aspectului polemic al studiului său, lăsând la o parte pătrunzătoarele analize ale “societății spectacolului” postdecembrist. Autorul “Mormântului comunismului” e primul care stabilește extrem de corect etapele despărțirii treptate de politic și intrarea tot mai accentuată în era mediaticului atotdeziluzionant. Nu rețin decât câteva dintre bornele în jurul cărora eseistul construiește una dintre cele mai coerente “narațiuni teoretice” (adică proiectate pe ecranul modernității, cu direcțiile și “obsesiile” ei majore) ale României postrevoluționare: “împușcarea lui Ceaușescu – ghilotinarea sacralității politicului”; “procesul Ceaușeștilor de la Târgoviște a fost deznodământul modernității, ca eră a terorii melioriste, în ipostaza ei românească”; “2000 a fost momentul în care a fost limpede că, în politică, profesionalismul și moralitatea n-au nimic de-a face una cu cealaltă” ș.a.m.d. Las, însă, cititorului plăcerea de a savura mostrele de gândire paradoxală – dar și foarte incomodă – despre Ceaușescu în calitate de erou al neamului și (stupoare!) despre “ceaușism” ca singura formă românească de participare la Istorie. Dincolo de a ponegri victimele comunismului sau de a-și etala nostalgii cinice, cum a putut să denunțe un paznic dogmatic al anticomunismului precum Laszlo Alexandru, Matei practică aici un “cioranism” întors, menit să explice fascinația Puterii trăită la nivel individual în orice sistem totalitarist. Adeziunea instinctivă la regimul ceaușist – renegată de mulți, plasată de eseist la adăpostul propriei ciclotimii adolescentine – ar proveni din faptul că “la scara istorică a României, obsesia Istoriei are în Nicolae Ceaușescu singura ei inițiativă”. Lucru absolut scandalos, foarte dur atât pentru urechi naționaliste, cât și pentru sensibilitatea anticomunistă, dar care merită luat în considerare ca punct crucial în această provocatoare psiho-dramă a națiunii române după Alexandru Matei.
Neajunsurile eseisticii de acest tip provin, la fel ca atuurile sale principale, din limitele filozofiei franceze actuale: tendința de autoreflexivitate inutilă, cantonarea nesfârșită în prolegomene, comparația forțată (discursul lui Traian Ungureanu e raportat la un moment dat la cel al lui Heidegger), nedigerarea completă a particularului în filozofia generală. E ridicol – oricât am recunoaște opacitatea de substanță a limbajului – a vorbi, de pildă, despre Ceaușescu în termeni precum: “Din punctul meu de vedere, Ceaușescu a fost un Celălalt care, încercând să ne «asimileze», a devenit dușmanul nostru. L-am ucis”. Dincolo de astfel de licențe de limbaj, nu foarte frecvente, cartea propune imaginea unui intelectual matur, capabil de dezbatere și – cel mai important – dornic de dialog cu toate categoriile intelectuale actuale, indiferent de orientarea ideologică sau culturală. După “Mormântul comunismului românesc”, doar cei rău-voitori, captivi încă în bolgiile romantice ale afectelor, vor putea să ignore pozițiile lui Alexandru Matei în problematizările cele mai acute ale spațiului public românesc.
Alexandru Matei, “Mormântul comunismului românesc. «Romantismul revoluționar» înainte și după 1989“, prefață de Adrian Cioroianu, IBU Publishing, București, 2011, 248 p.
Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.