Purificarea națiunii/ de Vladimir Solonari

Din 1940 până în 1944, cât timp a fost aliata Germaniei naziste, România a pus în aplicare politici de epurare etnică vizându-i nu doar pe evrei și romi, ci toate minoritățile naționale. Alese de guvern ca posibile modele pentru România postbelică, Basarabia și Bucovina trebuiau curățate sub raport etnic și reeducate în spiritul „Noii Europe”. De aceea aici purificarea etnică a fost efectuată extrem de brutal și fără a ține seama de vreo constrângere de ordin juridic sau moral: minoritățile au fost strămutate forțat, au avut loc masacre și pogromuri. Vladimir Solonari arată că România nu a adoptat aceste metode sub presiunea Germaniei, ci le-a implementat din proprie voință. El subliniază rolul funcționarilor și experților guvernamentali în elaborarea politicilor de purificare etnică, inclusiv a planurilor privind schimbul de populație, cum a fost cel care viza Cadrilaterul, și explică de ce majoritatea acestor planuri nu au fost niciodată puse în aplicare. Vladimir Solonari își completează studiul cu o analiză a atitudinii societății față de politica de purificare etnică a guvernului, arătând că, deși aceasta a găsit un sprijin considerabil în rândurile românilor, au existat și numeroase cazuri de opoziție la diverse niveluri.

„Având la bază o cercetare amplă, volumul reprezintă o contribuție importantă la istoria holocaustului și ne ajută să înțelegem mai bine naționalismul extremist și regimul Antonescu.” – International History Review

„O carte monumentală.” – Charles King

Vladimir Solonari este doctor în istorie al Universității de Stat din Moscova. În 2001 a fost public policy scholar la Woodrow Wilson Center. În prezent este associate professor la University of Central Florida. Interesele sale de cercetare includ istoria Rusiei, Europa de Est și Holocaustul.

*

*     *

Deși Ion Antonescu a pus capăt în cele din urmă, chiar dacă prea târziu pentru prea mulți, violenței antisemite din Iași, în Basarabia și în nordul Bucovinei a încurajat‑o. Conform planurilor Wehrmachtului, ofensiva pe sectorul româno‑sovietic al frontului urma să înceapă în 2 iulie, după ce se realiza o breșă strategică mai la nord, în Galiția. Rolul de trupe de șoc a fost atribuit Armatei XI germane (comandată de general‑colonelul Eugen Ritter von Schobert) în nordul Basarabiei, trupele românești jucând un rol auxiliar. Până la 2 iulie, românii urmau să exercite presiune asupra trupelor sovietice și să încerce să ocupe capetele de pod de pe malul de est al Prutului.

În aceste două săptămâni dinaintea breșei Armatei XI, trupele românești au comis prima lor crimă majoră împotriva evreilor din Basarabia, masacrându‑i pe evreii din Sculeni. Acest eveniment a fost anchetat în detaliu după război, atât în România, cât și în Uniunea Sovietică, și poate fi reconstituit cu destul de multă acuratețe.

Sculeniul a fost ocupat de Regimentul 6 Infanterie român și de Regimentul 305 german în prima zi a războiului, adică în 22 iunie 1941, iar în următoarele două zile acestea au reușit să extindă capul de pod în jurul acestei localități. Totuși, presiunea militară sovietică fiind tot mai mare, românii și germanii au fost forțați să evacueze capul de pod și aproape să abandoneze Sculeniul. Trupele românești au intrat în panică, potrivit cel puțin unui martor ocular, și în acel moment s‑a luat decizia de evacuare a populației civile pe malul drept, adică românesc, al râului. Căpitanul Ion Stihi și sublocotenentul Eugen Mihăilescu, foști legionari, au răspândit zvonul că regimentul era atacat din spate și că toți evreii din loca­litate luau parte la acest asalt. Cei doi ofițeri au venit cu ideea de a‑i identifica și a‑i ucide pe toți evreii din Sculeni, iar comandantul regimentului, colonelul Emil Matieș, și comandantul Diviziei 14 Infanterie, generalul Gheorghe Stavrescu, și‑au dat acordul.

Odată ce populația a trecut Prutul, s‑a creat o comisie de selecție, formată din locuitori din Sculeni cu viziuni extremiste, majoritatea foști membri ai partidului cuzist. Un fost primar al Sculeniului și membru al Gărzii de Fier, Gheorghe Cimpoieș, care a luptat în Regimentul 27 Artilerie, a sosit pentru a ajuta la pro­cesul de selecție, după ce a obținut o permisie de la comandantul regimentului său. Printre evacuați, comisia a identificat simpatizanți și colaboratori sovietici evrei și nonevrei. În 27 iunie 1941, soldații români, sprijiniți de voluntari dintre locuitorii Sculeniului, i‑au împușcat cu mitralierele pe cei 311 evrei, bărbați, femei și copii, în apropiere de satul românesc Stânca Roznovanu. Au percheziționat apoi cadavrele pentru lucruri de valoare și le‑au spus țăranilor din partea locului să le îngroape. Unii membri ai comisiei de selecție au cerut să fie executați și nonevreii prosovietici din Sculeni. Aparent, românii au ezitat și au trimis un emisar la superiorii din orașul Iași din apropiere, pentru instrucțiuni. Acesta a revenit cu răspunsul că nonevreii trebuiau eliberați, ceea ce s‑a și întâmplat. În aproxi­mativ două săptămâni, după ce România a preluat din nou controlul asupra Basarabiei, evacuații s‑au întors în Sculeni. Colaboratorii sovietici au fost arestați, acuzați de înaltă trădare și judecați la curtea marțială, unde au primit diverse sentințe, dar pedeapsa cu moartea nu a fost aplicată.

Sub multe aspecte importante, masacrul de la Stânca Roznovanu (sau Sculeni) a creat un tipar ce avea să fie reluat pe tot teritoriul Basarabiei și, într‑o măsură mai mică, în nordul Bucovinei. În primul rând, masacrele au fost comise de armata și jandarmeria române, cu participarea extremiștilor și a oportuniștilor locali. În al doilea rând, localnicii au jucat un rol crucial în identificarea, adunarea și escortarea evreilor la locul de execuție; aceștia au luat parte uneori la execuții și/sau uciderea răniților și la jefuirea cadavrelor celor masacrați. În al treilea rând, activiștii sovietici nonevrei au fost identificați și arestați în același timp cu evreii, iar aceiași localnici care au ajutat la îngroparea cadavrelor au cerut și execuția nonevreilor, dar aproape întotdeauna (au existat excepții rare) românii au refuzat astfel de cereri. Ulterior, acești colaboratori sovietici nonevrei au fost judecați și au primit sentințe diferite, dar niciodată pedeapsa cu moartea. Cu toate acestea, după masacrul din Stânca Roznovanu, nu va mai fi nevoie de acordul superio­rilor pentru executarea evreilor și nici nu se vor mai cere instrucțiuni privind comportamentul față de nonevreii prosovietici. Ofițerii cu grad inferior au știut clar care erau bazele politicii de epurare și voința înaltului comandament româ­nesc, cel puțin în linii mari. Pentru a da un singur exemplu, la 8 iulie 1941, Regimentul 13 Vânători de Munte a intrat în satul Cupca (Kupka) din nordul Bucovinei. Comandantul regimentului, colonelul Justin Marinoiu, a ordonat imediat arestarea și împușcarea tuturor evreilor. A insistat ca evreii din satele învecinate Serata, Adâncata și Chelmeneț să aibă parte de același tratament. Așa cum a depus mărturie la procesul de după război subordonatul său, colonelul Ernest Albustin, Marinoiu nu a avut ordine să procedeze astfel și a acționat din proprie inițiativă. Pretutindeni, evreii erau acuzați că ar fi atacat din spate trupele românești, când de fapt erau uciși doar pentru că erau evrei.

Deși inițiativele militarilor de a ucide în masă au constituit o parte importantă a „operațiunii de epurare”, munca murdară a fost în general apanajul echipelor de execuții special create în acest scop. Documente de arhivă făcute publice recent ne permit să urmărim modul în care a fost aplicat acest mecanism al masacrelor sistematice într‑o unitate militară, Regimentul 7 Cavalerie din Divizia 5 Cavalerie, care a luptat în nordul Basarabiei în iunie‑iulie 1941. În iunie 1941, regimentul a fost desfășurat în nordul Moldovei, în apropiere de râul Prut. În 21 iunie, comandantul său, colonelul Gheorghe Carp, a fost chemat la postul de comandă al Diviziei 5 Cavalerie. După ce s‑a întors la regiment, i‑a convocat pe ofițeri și i‑a anunțat că războiul avea să înceapă a doua zi. A adăugat că, la intrarea în Basarabia, se vor răzbuna pe evrei pentru umilințele pe care le‑au provocat regimentului în timpul retragerii acestuia din Basarabia cu un an mai înainte. La începutul lunii iulie 1941, regimentul a traversat Prutul fără victime, iar în satul de graniță Cuconești comandanții de pluton au fost convocați încă o dată. Colonelul Carp a ordonat să se formeze echipe de execuție conduse de subofițeri, care „să curățe de evrei și comuniști toate localitățile” prin care avea să treacă regi­mentul, ucigând pe oricine, „de la fașă până la cu barba albă”.

Batalionul de specialități a primit ordin să asigure personal pentru această sarcină. Comandantul său, căpitanul Leon Ostrovschi, s‑a adresat oamenilor săi cu aceleași cuvinte pe care le auzise de la șeful său, colonelul Carp, apoi le‑a cerut celor „destoinici, curajoși și hotărâți” să facă un pas înainte. Opt subofițeri din plutonul de pionieri s‑au oferit voluntari, dar din plutonul de transmisiuni nu s‑a oferit decât unul singur. Iritat, căpitanul Ostrovschi și‑a admonestat oamenii din plutonul de transmisiuni, spunându‑le că îi era rușine cu ei. Cu toate acestea, nu s‑au oferit alți voluntari. Le‑a ordonat apoi locotenentului Alexandru Ciobanu și sublocotenentului Gheorghe Gheorghiu să selecteze călăi din acest pluton, ceea ce aceștia au și făcut imediat.

Ceea ce a urmat seamănă uimitor de mult cu povestea „contribuției” Batalionului Poliției de rezervă 101 la Holocaustul din Polonia, așa cum a fost relatată de Christopher Browning în celebra sa carte. Oamenii de rând, recruți din armata română, majoritatea țărani, mai rar meșteșugari și muncitori cu trei sau patru clase, atât cei care s‑au oferit voluntari, cât și cei selectați de superiorii lor, au fost transformați peste noapte în ucigași disciplinați și de încredere, care nu dădeau niciodată greș în „datoria” lor de a ucide bărbați neînarmați, femei și copii. Deși unii dintre ei au susținut în timpul interogatoriilor de după război că au ucis împotriva voinței lor și că au fost constrânși, există puține probe în acest sens. De fapt, nimeni din echipele de execuții nu a fost pedepsit vreodată pentru refuzul de a împușca și de a ucide.

Totuși, execuțiile extrajudiciare ale civililor s‑au confruntat uneori cu oprobriul unor soldați români. Într‑o declarație din 1950, sergentul Alexandru Arbore a mărturisit că, după executarea unui grup de evrei la Edineț la care a participat și el la ordinul comandantului său (Arbore nu a făcut parte din echipele de execuții), Leon Bran, adjunctul comandantului batalionului, le‑a spus că „nu am făcut bine ceea ce am făcut și nici nu o să ajungem bine”. Un alt martor ocular a raportat că „în regiment se discuta foarte mult în jurul acestor oameni [membrii echipe­lor de execuție]”, blamându‑i în mod evident.

„Realizările” echipelor de execuții din Regimentul 7 Cavalerie au fost într‑ade­văr impresionante. Doar în Basarabia au ucis sute, poate chiar mii de civili, majori­tatea evrei, dar și pe cei care au colaborat cu sovieticii în 1940 și 1941. În cazul acestora din urmă, crimele se limitau în general, dar nu întotdeauna, la indivizii înșiși, în timp ce familiile lor erau cruțate. Echipele de execuții din Regimentul 7 Cavalerie au continuat acest tip de acțiuni după traversarea Nistrului. Situația era destul de similară în alte unități românești mari. Foarte bine documentate sunt mai ales crimele săvârșite de – conform lui Jean Ancel – „un grup foarte mic de soldați” sub comanda maiorului Gheorghe Vartic, locțiitorul generalului Olimpiu Stavrat, comandantul Diviziei 7 Infanterie. Această divizie avansa în ținutul Herța din nordul Bucovinei și în ținuturile învecinate din nordul Basarabiei. Vartic era pretor al Diviziei 7, iar responsabilitățile sale includeau supravegherea serviciilor de ariergardă și siguranța ariergărzii. În această calitate, Vartic se subordona și generalului Ion Topor, Mare Pretor al armatei române, unul dintre personajele‑cheie ale operațiunilor de epurare. Oriunde ajungea divizia sa, Vartic și echipele sale de execuții lăsau în urmă mormane de cadavre, majoritatea evrei, bărbați, femei și copii, executați aleatoriu sub pretextul atacării trupelor românești din spate și uneori fără niciun pretext. În general, Vartic nu era popular în rândul soldaților români, care îl considerau un „om rău, peste măsură, se purta brutal cu toți”, și chiar generalul Stavrat, care îl susținea de obicei, i‑a reproșat odată că i‑a mânjit reputația: „Uite ce mi‑a făcut Vartic, parcă noi am fi măcelari”, se spune că ar fi afirmat Stavrat după ce a aruncat o privire la un morman de cadavre.

Însă acțiunile armatei erau limitate, deoarece înaintarea era prea rapidă, iar numărul soldaților însărcinați cu crimele în masă era destul de mic. Cel puțin unii dintre comandanți nu voiau ca în crimele în masă să fie implicați mulți dintre oamenii lor de teama demoralizării și a indisciplinei. În anumite situații, dădeau ordine explicite pentru a opri asasinatele în masă și a limita rolul arma­tei la adunarea și transferarea evreilor către jandarmi, preferând astfel să le lase acestora „treaba murdară”, așa cum a fost cazul colonelului Măinescu, coman­dantul Diviziei 5 Cavalerie, în iulie 1941.

Jandarmeria română a jucat un rol și mai mare în „purificarea” etnică a Basarabiei și Bucovinei. Jandarmii erau membrii poliției militare însărcinați cu menținerea ordinii în zonele rurale. Unitatea locală de bază cuprindea un post de jandarmi condus de un subofițer (de obicei caporal) care putea să aibă soldați recruți în subordine, în funcție de caz. Postul era responsabil cu situația dintr‑un sat sau un grup de sate învecinate, numit comună. Pe lângă jandarmii civili, exista o jandarmerie militară, însărcinată cu apărarea ariergardei frontului.

În ajunul războiului împotriva Uniunii Sovietice, s‑au înființat unități supli­mentare de jandarmi în teritoriile din nordul Bucovinei și Basarabiei ce aveau să fie „eliberate” în curând, conduse de aceiași ofițeri și subofițeri care lucraseră aici înainte de iunie 1940. În timpul operațiunilor militare din Basarabia și nordul Bucovinei, acestea erau subordonate armatei, mai exact, Marelui Pretor, genera­lul Ioan Topor, care servise înainte ca inspector general adjunct (șef) al jandar­meriei țării (avea să revină în această funcție în toamna anului 1941, când s‑a desființat cea de Mare Pretor). Imediat după „eliberarea” provinciilor și deplasarea frontului mai spre est, jandarmeria din Basarabia și Bucovina a reintrat în sub­ordinea inspectorului general al jandarmeriei, generalul Constantin „Piki” Vasiliu. Vasiliu a jucat un rol central în pregătirea logisticii asasinatelor în masă.

Probabil că Vasiliu a fost cel care a venit cu ideea de a rechema în noile provincii „eliberate” aceleași efective de jandarmi care serviseră aici înainte de iunie 1940 și care fuseseră apoi dispersate în unități de jandarmi din întreaga țară. Obiectivul era facilitarea epurării etnice și politice, deoarece se credea că acești oameni aveau să îi deosebească rapid pe „trădători” și evrei de loialiști și creștini. Trebuie menționat faptul că în România interbelică efectivele de jandarmi, principalul instrument de supraveghere și manipulare a populației din partea guvernului, erau dominate de cultura arbitrarului și samavolniciei administrative. Folosind expresia inspirată a lui Michael Mann, ofițerii și subofițerii de jandarmerie fuseseră mulți ani „închiși” într‑o instituție al cărei etos îi învățase să se supună superiorilor lor fără crâcnire și să folosească la ordin violența împotriva civililor. De asemenea, antisemitismul făcea parte din această cultură, dat fiind că în România interbe­lică evreii erau considerați agenții comunismului, iar jandarmii erau folosiți adesea pentru a‑i hărțui.

În plus, Vasiliu s‑a hotărât să apeleze la serviciile membrilor partidelor extremiste aflate, chipurile, în afara legii, ale căror sentimente antisemite și disponibilitate de a folosi violența împotriva evreilor nu puteau fi puse la îndoială. Astfel, în ajunul intrării armatei și jandarmeriei române în Basarabia, locotenentul în rezervă Constantin Popoiu, șeful cuzist al organizației de partid din județul Hotin din 1929 până în 1940, a fost numit comandant adjunct al legiunii de jandarmi din Hotin. A deținut această funcție până la sfârșitul anului 1941, adică în perioada cea mai violentă a operațiunilor de epurare, și se știa că avea misiu­nea specială de a încuraja sentimentele antisemite în rândul jandarmilor români și de a desfășura o politică criminală împotriva evreilor și a comuniștilor.

Fragment din  Vladimir Solonari – Purificarea națiunii. Dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, în pregătire la Editura Polirom, colecția Studii românești