Puși Dinulescu, pe numele adevărat Dumitru Dinulescu, așa cum și semnează inițial. Născut la 27 august 1942 la București. Absolvent de filologie (1965), cu teza Problema individului la Camil Petrescu și Albert Camus și de IATC (Regie de film și televiziune). Debutează în 1968 cu volumul de povestiri Robert Calul, urmat de Linda Belinda (Premiul Asociației Scriitorilor din București, 1979). Romane: Îngerul contabil (1985, Premiul Uniunii Scriitorilor), Romanul Sfintei Mogoșoaia (1999), Burlacul (2011). Piese de teatru jucate la TVR, Teatrul Național Craiova și la teatrele municipale din Pitești, Turda, Giurgiu, Bârlad. Volume de poezii, critică, eseuri, călătorii. Filme de lung-metraj ca regizor: Sper să ne mai vedem (1985), Nuntă cu sirenă (1998).
– Cartea dumneavoastră cea mai recentă este o traducere: Romansero gitan de Federico Garcia Lorca. Ce-ați mai tradus?
– Nimic.
– Și ce-ați mai dori să traduceți?
– Nimic! Pentru că marea mea iubire e dramaturgia. Și am zeci de subiecte. Iar traducerile sunt cele mai chinuitoare demersuri literare și cele mai puțin spectaculoase. E o muncă de sclav. Să fim atenți însă la traducători. Uneori sunt iresponsabili. Să dau un exemplu, chiar apropo de cartea asta, pe care am tradus-o și eu: în Romancero gitano Garcia Lorca nu folosește niciodată rima. Însă unii traducători în frumoasa noastră limbă au vrut să-i aducă „îmbunătățiri” celui mai mare poet al Spaniei și i-au băgat și rime, uneori. Dar la Miron Radu Paraschivescu este cu totul altceva. Pornind de la patru din aceste romanceros, a scris, practic, unele dintre cele mai frumoase poezii românești, pe care le-a și semnat ca poezii proprii. Acolo pot fi, bineînțeles, rime. Și încă dintre cele mai rare și mai surprinzătoare.
– Ce relații aveți cu teatrele?
– Ca de la sclav la stăpân. Sau, mai bine zis, ca de la cerșetor la omul grăbit de pe stradă. De aceea n-am mai scris nicio piesă de zece ani, deși, am spus mai sus, am un număr imens de subiecte… Meciul cu morile de vânt e oricum lipsit de șanse… În plus, în această lume satanică de azi, teatrele fac mai mult spectacole de dragul spectacolelor, regizorul a devenit un artist în sine, ceea ce eu consider că e un abuz… Dar publicul înghite orice și la teatru vine, pentru că mișcă ceva acolo, sus, pe scenă și apoi e lumină, muzică… În timp ce a citi pare o chestiune mai degrabă călugărească.
– Și totuși se scrie enorm și chiar librăriile sunt pline…
– Da. Dar sunt pline de oameni, care nu cumpără decât rareori. Iar cărțile sunt scumpe. Cât despre cei care tot scriu și umplu pagini după pagini, fără să se mai uite-și-n dreapta și-n stânga sau măcar înapoi, ce să mai zic? Uneori doar frica de moarte te face scriitor, mai ales frica de a-ți pierde identitatea prin moarte. Eu le-aș recomanda ăstora să facă barem copii, cât mai mulți copii, e mai sigur așa…
– Și proza?
– Eu cred că proza este greul unei literaturi. Unii istorici literari nu prea înțeleg asta. Spun că literatura română e a poeților, sau chiar a criticilor! Dar ei nu înțeleg, bieții, că un prozator poate să fie și mediocru ca prozator, dar să fie foarte necesar pentru cine vrea să cunoască o epocă, dublând demersurile istoricilor și având calitatea măcar de a lăsa în urmă înfățișarea vieții de fiecare zi a oamenilor din timpul lor. Poeții, dacă nu se numesc Eminescu sau Bacovia, Arghezi sau Blaga și doar încă vreo duzină prin spatele lor, nu sunt decât balastul unei literaturi. La fel și la critici. Dacă nu te cheamă Maiorescu sau Călinescu, Lovinescu sau Ibrăileanu și pe lângă ei vreo cinci-șase, nu ești altceva decât un ziarist industrios, care suge din epocă mult mai mult decât creează epoca și cel mult o consemează, devenind mai degrabă personaj decât autor al ei. Sunt pagini ale marelui scriitor rus Goncearov sau ale teribilului Bulgakov care au, despre astfel de personaje de impostori literari, pagini foarte acide. Și nu numai ei.
– Și totuși, proza dumneavoastră…?
– Anul trecut am publicat la Iași o carte de aproape 1.000 de pagini, cu titlul Lungul drum al prozei scurte, care cuprinde integrala prozelor mele de acest fel. E acolo toată lumea asta, în care am trăit până acum, de după depășirea copilăriei și pubertății, din anii ’60 până azi, dar, desigur, din zonele în care am avut acces. Sunt un martor, foarte sincer și fără mofturi de snob, al unui tăvălug, care a fost și care merge în continuare, încă. Schimbările lumii sunt mai mult în tehnologie, dar sigur că televiziunea cu zeci de canale, mobilul și calculatorul sau democratizarea automobilului nu pot să nu ne impregneze viața, nu numai cu bune, dar și cu rele. Dintre romanele mele, Îngerul contabil este cel mai post-modern (dar nerecunoscut ca atare!) act prozastic din literatura noastră, mai ales prin caracterul lui parodic. Și unde mai pui c-ar fi, parcă, și cel mai vechi din această zonă. Dar post-modernismul a fost, la noi, confiscat de persoanele din generația următoare, care își au criticii lor, instituțiile lor autarhice, ca și mai toate revistele literare și câte mai sunt prin lună și prin stele. Iar cât despre celelalte două romane ale mele, ele sunt mărturii ale vieții de fiecare zi, din anii ’60 (Burlacul) și ’70 (Romanul Sfintei Mogoșoaia). Un roman al anilor ’80 și al următorilor ar fi Comuniștii, un roman început, dar încă neterminat. Ca să mă-ntorc, însă, la Îngerul contabil, o doamnă istoric literar scria despre el că n-ar fi un roman fantastic, ci fantasmagoric, dorind prin asta să mă excludă de la masa valorilor, dar oare azi, când toată lumea bună se dă în vânt după post-modernism să nu-ndrăznim să tratăm în cheie ironică și fantasticul, chiar când îi iubim și admirăm, poate chiar mai presus de noi, pe fantasticii autentici, de la Swift la E.T.A. Hofmann și de la Pușkin și Gogol până la Eminescu și Edgar Allan Poe?
– Și filmul?
– L-am iubit cu disperare. Dar am semnat primul lung-metraj la 43 de ani și pe al doilea la 55 de ani. Ce să fi făcut? Să-l fi semnat pe al treilea la 67 de ani și pe al patrulea la 79 de ani? A trebuit să-l abandonez. Jungla e bine de vizitat, cum am făcut și eu, în Seychelles, pe niște cărări pietruite, spre deliciul nostru, al turiștilor. Dar să te duci singur pe-acolo, pe unde-s atâtea animale sălbatice, nu-i la îndemâna oricui…
– Dar regia de teatru?
– Am început opt spectacole și am terminat patru. Eu, cel puțin așa am impresia, sunt un excesiv… Dar sunt nu numai cu alții, ci și cu mine însumi. Da, bolnav de exigent… Cred că de-aceea n-am terminat jumătate din spectacolele pe care le-am început și de-aia poate nici n-am reușit de zece ani să mai scriu o piesă. Și nici să termin o carte despre cum se scrie o piesă de teatru. E cam complicat, nu?
– Dar călătoriile? În 2013 ați scos Călătoriile lui Nea Puși, la Editura Lider, cu popasuri în 24 de capitole.. E vorba totuși numai de 19 state. E mult? E puțin?
– Foarte puțin… În Asia n-am fost decât în aia Mică, în Oceania – ce să mai vorbesc…? N-am fost nici măcar în America de Sud sau în Mexic, deși mi s-a ghicit că în viața de dinainte am fost dansatoare în Mexic, iar în cea de mai înainte de cea de dinainte vâslaș maor prin Noua Zeelandă. Și să ratez eu tocmai Mexicul și Noua Zeelandă, să nu mai văd și eu ce mai e pe-acolo? Dar, în fine, treacă de la mine… Dar acum, lăsând la o parte glumele, călătoriile sunt mult mai mult decât întâlnirea, în fine, cu nu știu ce pictură din nu știu ce muzeu, de care snobii fac atâta caz. Bineînțeles, totuși, că, dacă n-ai cultură, degeaba te duci la Paris sau chiar în Tunisia, unde niște tovarăși ai mei de călătorie, ingineri și alți intelectuali din Tecuci, ajungând la ruinele Cartaginei, nu vroiau să ne mai dăm jos din autocar, că: „Ce să vedem? Doar niște chietroaie?” A fost nevoie de protestele mele vehemente ca să coborâm, totuși. Un mârlan de genul ăsta, la Verona, de exemplu, mă punea la punct când eu contraziceam ghidul, care pretindea că Romeo și Julieta, de fapt, nu sunt decât o legendă și nici n-au existat vreodată. Sau cucoanele simandicoase, care se duc la Paris sau în Dubai, doar pentru shopping… Câtă nedreptate… Atunci când oameni cultivați și de foarte bună condiție nu-și pot permite să treacă dincolo de Curtici… Și-n schimb cutreieră lumea tot felul de ipochimeni, care trec prin Madrid sau prin Atena, ca un bou printr-o pășune… Doar pasc, și-atâta tot…
– Nu vă risipiți abordând atâtea genuri? Dacă ați fi acum, iar, la începutul activității, tot așa ați face?
– Dacă aș vrea ca la sfârșitul carierei să ajung academician sau să fiu măcar invitat de Doamna Vodă la TVR, la emisiunea Profesioniștii, cred că ar trebui să fac ce se face îndeobște, adică să-mi fac o carieră solidă și nu să mă flenduresc prin toate genurile, cât de cât posibile. Să mă fac, să zicem, romancier și să scriu numai romane, toate foarte serioase, foarte groase chiar, foarte responsabile și… dacă se poate și fără umor. Asta ar fi cel mai bine, fiindcă umorul, dacă e fin și prea subtil, derutează. Și neapărat ar trebui scrise romanele astea la persoana a treia, să fie obiective, chipurile, până la Dumnezeu! Ar fi mult mai simplu și infinit mai eficient. Iar dacă am fi iar în vremea comunistă, cred că ar trebui ori să fug în străinătate, ori să colaborez cu Securitatea. Ori, eventual, amândouă…
– Glumiți?
– Îndrăznesc să spun că e o glumă foarte serioasă, dar să nu mai continuăm pe tema asta, fiindcă mi-e frică să nu-mi dau drumul prea mult…
– Care va fi următoarea carte?
– Este o carte de versuri. Se va chema Tandrețe tărăgănată…