Facem însă o mare greșeală îmbrățișând cu atâta lipsă de discernământ Idealul de Extravertire. Unele dintre cele mai mari idei, opere de artă și invenții – de la teoria evoluționistă la tablourile cu floarea‑soarelui ale lui Van Gogh și la computerele personale – provin de la persoanele tăcute și cerebrale care au știut cum să se acordeze la lumea lor interioară și la comorile aflate acolo. Fără introvertiți, lumea ar fi lipsită de:
Teoria gravitației
Teoria relativității
A doua venire a lui W.B. Yeats
Nocturnele lui Chopin
În căutarea timpului pierdut a lui Proust
Peter Pan
1984 și Ferma animalelor ale lui Orwell
Lista lui Schindler, E.T. și Întâlnire de gradul trei
Harry Potter.
După cum scria Winifred Gallagher, jurnalista specializată în popularizarea științifică: „Măreția dispoziției care încetează să țină cont de stimuli în loc să se grăbească să le răspundă constă în îndelungata asociere a acesteia cu realizări intelectuale și artistice.
Nici E = mc2 și nici Paradise Lost nu au fost create la repezeală de cine știe ce monstru“. Chiar și în cazul unor ocupații mai puțin introvertite în mod evident, cum ar fi finanțele, politica și activismul, unele dintre cele mai mari salturi înainte au fost făcute de introvertiți. În această carte vei vedea cum figuri ca Eleanor Roosevelt, Al Gore, Warren Buffet, Gandhi – și Rosa Parks – au reușit în ceea ce au făcut nu în ciuda, ci datorită introvertirii lor.
Totuși, așa cum vom vedea în Linișteee!, multe dintre cele mai importante instituții contemporane sunt destinate celor cărora le plac proiectele în echipă și un nivel ridicat de stimulare. Când suntem mici, băncile noastre sunt cel mai adesea aranjate în așa fel încât să susțină învățarea în grup, iar cercetările afirmă că majoritatea profesorilor consideră că elevul/studentul ideal este un extravertit. Ne uităm la producții TV ai căror protagoniști nu sunt „copiii vecinilor“, ci staruri rock și gazde pe internet cu personalități neobișnuit de proeminente, ca Hannah Montana sau Carly Shay de la iCarly. Chiar și Sid, micul om de știință, un model de preșcolar sponsorizat de serviciul de televiziune publică, pleacă la școală în fiecare zi făcând niște mișcări de dans alături de tovarășii săi („Ia uite cum mă mișc! Sunt un star rock!“).
Ca adulți, mulți dintre noi lucrăm pentru organizații care insistă să activăm în echipă, în birouri fără pereți, pentru ca, mai presus de orice, supervizorii să aprecieze „abilitățile angajaților“. Pentru a avansa în carieră, se așteaptă de la noi să depășim toate obstacolele nestingheriți. Oamenii de știință care primesc cel mai adesea fonduri pentru cercetările lor au personalități încrezătoare, poate chiar exagerat de încrezătoare. Artiștii ale căror lucrări sunt atârnate pe pereții muzeelor de artă contemporană uimesc prin postùri impresionante la deschiderea galeriilor. Autorii ale căror cărți ajung să fie publicate – odată acceptați în această categorie
restrânsă – sunt verificați de editori pentru a li se evalua abilitatea de a vorbi în public. (Nu ai fi citit cartea de față dacă nu mi‑aș fi convins editorul că sunt suficient de pseudoextravertită pentru a o promova.)
Dacă ești introvertit, mai știi și că prejudecata care se opune tăcerii poate duce la suferințe psihice profunde. Pe când erai mic, se poate să-ți fi auzit părinții scuzându-se pentru timiditatea ta. („De ce nu poți să fi și tu ca frații Kennedy?“ era întrebat în mod repetat de către părinții săi prostiți de Camelot un bărbat pe care l-am intervievat.) Sau la școală se poate să fi fost îndemnat să „ieși din cochilia ta“ – această expresie nocivă care nu reușește să țină seama de faptul că anumite animale își poartă în mod natural casa cu ele oriunde se duc și că unii oameni pur și simplu fac la fel. „Toate comentariile din copilărie, cum că eram leneș, prost, moale și plicticos, continuă să-mi răsune în urechi“, scrie un membru din lista mea de e‑mail intitulată Refugiul Introvertiților. „Până să ajung destul de mare pentru a-mi da seama că eram pur și simplu introvertit, presupunerea că e ceva intrinsec în neregulă cu mine a făcut parte din ființa mea. Îmi doresc să pot găsi acel mic vestigiu de îndoială și să-l elimin.“
Acum, că ești adult, s-ar putea să mai simți încă o undă de vinovăție atunci când refuzi o invitație la cină pentru a citi o carte bună. Sau poate că îți face plăcere să mănânci singur la restaurant și o poți face fără să-ți pese de privirile pline de milă ale celorlalți meseni. Sau poate că ți s-a spus că „gândești prea mult“, o propoziție proferată adesea împotriva celor tăcuți și cerebrali. Desigur, pentru asemenea oameni există un alt cuvânt: gânditori.
Fragment din „Linișteee! Puterea introvertiților într-o lume asurzitoare” de Susan Cain, în pregătire la Editura Paralela 45