"Am inchis ochiul marii adormite"

Marturisesc ca am optat pentru poemul “Acul” al lui Florin Iaru tocmai pentru ca il gasesc “atipic” (fara a inceta sa fie, prin multe trasaturi, definitoriu) pentru creatia sa. Lucru cu totul neobisnuit la Iaru, textul este unul dintre cele mai temperate si mai grave pe care le-a dat de-a lungul a doua decenii si mai bine de scris.
Mai e nevoie sa spun ca autorul volumelor “La cea mai inalta fictiune” (1984) si “Innebunesc si-mi pare rau” (1990), pentru a nu pomeni decat doua dintre ele, ramane cel mai exasperat, naravas si “trimbulind” dintre cei secretati de optzecismul poetic romanesc? De la bun inceput insa trebuie amendata prejudecata conform careia poezia lui e “anti-metafizica”, si “Acul” o demonstreaza cu prisosinta.
Ea e, poate, non-canonica (daca pornim de la premisa ca dimensiunea “grava” dadea inca tonul si facea “canonul” la aparitia poeziei lui Iaru si a confratilor sai din “Cenaclul de luni”). Ea e, poate, “post-avangardista”, cum spunea un critic (desi termenul “post-avangardism”  imi displace, pentru ca e peste mana sa pui laolalta, in alcatuirea aceluiasi cuvant, pe “dupa” si  pe “inainte de”). Ea e, cu siguranta, specific “sudica”, “munteneasca”. Ea este, in sfarsit, polemica la adresa lirismului metafizic programat, pe care-l satirizeaza copios, dar nu e “anti-metafizica”.
Reperul de capatai al metodei, dictiei si atitudinii generale fata de limbaj si lume ale acestui poet ramane, paradoxal, Caragiale. De altfel, volumul “Innebunesc  si-mi pare rau” se deschide cu un motto din Nea Iancu: ” – Zoe! Ma iubesti…/ – Te iubesc, dar scapa-ma./ – Sa fugim impreuna…/ – Esti nebun ?”. Iaru il considera pe Caragiale “un poet de geniu” si, atentie!, NU prin versurile pe care le-a scris autorul “Scrisorii pierdute”.
Dar, cu tot arsenalul lui fals oniric si sarja caustica, de substrat, cu tot aerul lui usor psihopomp, poemul de fata nu se revendica de la “teluricul” hilar caragealian, cat mai curand de la “uranianul” eminescian, unul trecut desigur prin retortele postmodernismului. Textul aminteste (precede?) viziunile negru-funambulesti din poemele lui Ion Muresan. Se reitereaza in “Acul” un tipar arhaic: barbat si femeie, culcati, o “Urszene” (scena originara), o stare la limita dintre vis si trezie, urmata de, cum sa-i spun?, un “vis lucid”, de un abandon aparent al pamantescului si o  chemare spre cer, spre dincolo, “intr-un fel de dinafara”. Un poet din secolul al XVIII-lea, Klopstock, respingea rima, pe care o considera vulgara, preferandu-i metrii antici. El punea chiar in fata poeziilor sale indicatii de lectura. Iata ca Iaru surprinde, la inceput de mileniu III, apeland inca la sarmul metricii  “antice” si, din loc in loc, chiar la rima. Este o mostra de nonconformism tocmai prin apelul degajat la “norma”. Este un kitsch redutabil dar calculat. Este semnul talentului, pur si simplu.

Acul
Florin Iaru
A adormit. Usor intoarsa cu fata spre mine
parea un dialog fierbinte al asternutului cu cerul.
Din umar se desprindea bratul melodios, terminat
cu alergarea tacuta a scarabeului rosu.
Printre genele stinse, domoale, un ochi
sclipea intredeschis. Toata camera gangurea
ancercand sa imite gemetele ei miraculoase.
Peretii erau de catifea vorbitoare.
Sub clavicula mai purtam impunsaturile atomice
ale respiratiei fierbinti.
Deodata, un fel de abur iesi ritmic prin stransoarea de dinti.
Narile ii vibrara. Trupul ei se rasuci, hemisfera
peste un raulet de vid. Din ochiul translucid
alti ochi, ruginii, se cascara.
M-am aplecat si-am zarit hoit vesel
an camasa  de noapte, incalecat, fluturand,
peste o scara urcata pe zid, sprijinita
de cerul cu stele cat pumnul, vii,
iar hoitul cu botul vopsit, ca un scarabeu rosu
pe o plaja bizara,
ma ademenea cu degetul incovrigat
antr-un fel de dinafara.
Nu m-am speriat. Nici n-am clipit.
Am inchis ochiul marii adormite, am ascultat
crescand zidariile care inchideau definitiv
perechea solitara.
Am asteptat nemiscat pana dimineata
cu rasuflarea cat varful de ac.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar