Dintre toate amintirile care ne invadeaza la maturitate, cea mai tulburatoare ramane aceea a primei iubiri. Despre Smarandita popii, “zgatia de fata” din “Amintiri din copilarie”, pentru noi doar personaj, pentru Creanga si persoana reala, stim numai atata cat a vrut sa ne spuna autorul “Amintirilor…”. Nimic, asadar, din ceea ce se petrecea in sufletul zvapaiatei si istetei copile, nimic din ceea ce avea sa se petreaca in sufletul si destinul ei multi ani mai tarziu – mai exact vreo treizeci dupa incetarea din viata a marelui povestitor. Reproducem aici un fragment tulburator din “Amintiri despre Ion Creanga”, antologie de Ion Popescu Sireteanu, care cuprinde o evocare a Smaranditei consemnata de P. Gheorgheasa si Eugenia N. Posa, nepoata eroinei, si publicata initial in revista “Ion Creanga”, XIII, 1920, paginile 19-21. S-o ascultam peste ani pe Smaranda:
“Creanga n-a uitat niciodata Humulestii si pe ai lui. Aproape in fiecare vara venea pe aici.
Atunci era o adevarata sarbatoare in sat.
Isi tragea toate neamurile si pe toti prietenii si cunoscutii, punea un bureu cu vin intr-o caruta si, cu lautari in frunte, se suia pe dealul Humulestilor si tinea petrecerea cate o saptamana incheiata. Apoi o lua cu colinda pe la manastirile Neamtu, Secu, Agapia, Varatec. Trecea apoi la Pipirig, Largu si asa mai departe, pe unde avea neamuri sau cunoscuti.
Creanga nu era fudul si nu inconjura pe nimeni si mai avea un dar: cunostea pe oameni din ce neam sunt numai dupa fier (fizionomie).
Numai ce-l auzeai: , , .
O data ducandu-ma la Iasi cu baietii pe la scoli, l-am vizitat pe Creanga acasa la el. Traia in ?icau, intr-o casuta cam hrentuita. L-am gasit in cerdac, scria. Nu stia, bietul om, ce sa-mi deie si cum sa-mi intre in voie, asa bucurie mare ce i-am facut! Nu m-a lasat sa plec pana n-am stat la masa cu el. M-a ospatat cu ce-i placea lui mai mult: sarmalute si placinte cu poalele-n brau.
Dupa masa numai ce-mi spune: . ai incepe a striga: … si ce sa vezi? Vreo 20 de mati si mate, care de care mai frumosi si mai grasi, incep a da buluc in casa si care cum intra, odata se si azvarlea ori in bratele lui Creanga, ori pe umeri, asa ca in scurt nu-l mai vedeai dintre mati.
Apoi Creanga a inceput sa le dea din resturile de la masa pe rand, la fiecare, cate o bucatica; iar matii naibei asteptau ca niste copii cunoscuti ca sa le vina randul si nici unul nu indraznea sa ia pe altul pe dinainte. Sa nu va fie insa cu mirare de cele ce va spun, pentru ca matii lui Creanga erau mustruluiti si deprinsi a face fel de fel de dracii, ca animalele de la circ. Mai ales avea un motan care deschidea usa ca si un om.
Bietul Creanga! Iata ca se implinesc 30 de ani de cand a murit, iar eu inca o tot mai duc…”.
Nu mult de la aceasta data, Smaranda, prietena din copilarie a lui Nica avea sa se stinga si o data cu ea va apune si ultima amintire sentimentala a bojdeucii din ?icau. Smarandita insa, spre deosebire de Nica, avusese sansa de a vedea zorile secolului al XX-lea si de a auzi la senectute tacerea muzelor, inspaimantate de prima conflagratie mondiala.