Dupa ce am numit “Dogville” – ultimul film al lui Lars von Trier – “Big Brother brechtian”, cineva mi-a spus: “Esti prea de tot… Vezi Big Brother pretutindeni!” Reprosul mi se pare intemeiat, dar el nu explica totusi de ce “fenomenul BB” este atat de prezent in capul meu? Si, mai ales, el (reprosul) deschide o pereche de intrebari care mi se par mult mai interesante decat simpla constatare a unei stari de fapt. Aceste doua intrebari sunt: 1. Este Big Brother metafora unui mod de viata deja-existent, iar showul doar extensia lui concentrata? Sau: 2. Este showul insusi generator de forme si comportamente in societate, influentand-o intr-un mod evident?
Comparatia cu “Dogville” nu este chiar trasa de par. Si aici exista o comunitate – de circa 20 de oameni – care traieste “la vedere” (casele nu au pereti). Exista un narator (John Hurt) care stie tot ce se petrece si care imparte povestea in 9 episoade si un prolog. Exista drame individuale, psihodrame colective, gesturi marunte, meschinarii pe fata. Natura umana este aceeasi. Si mai exista – foarte important – cazul lui Grace, straina care ajunge in Dogville pentru a i se pierde urma… La-nceput este privita cu suspiciune, apoi – ajutata de Tom, filozoful local care se indragosteste de ea – este adapostita, aparata si integrata. Dar, de pe la capitolul 6 incolo, lucrurile iau o intorsatura urata (“natura umana e aceeasi”!): presati de gangsterii de coniventa cu politia, care o cauta, locuitorii din Dogville socotesc ca e cazul ca Grace “sa plateasca” bunatatea lor samariteana – sa plateasca cu varf si-ndesat! De-aici incolo, things can only get worse…
Ei bine, pentru ca suntem intr-o comunitate, protestanta dupa toate semnele, mai exista in film si cateva sedinte de judecata: satenii se aduna pentru a decide ce sa faca cu Grace: sa o alunge, sa o ascunda, sa o predea…? Este “camera secretelor” – locul in care fiecare are un cuvant de spus, in mod transparent si democratic. Or, tocmai aici – in aceasta transparenta democratica in care mai toti vedem un mare castig al speciei umane – lucrurile se strica: judecata unui grup de oameni are valoare de adevar – desi poate ca nu este, adesea, decat rezultatul unui calcul meschin, al unor invidii ascunse, al suisurilor si coborasurilor schimbatoarei “naturi umane”… Von Trier ne arata cat de vulnerabili suntem – ca democrati convinsi – la tentatia totalitara: e suficient un vot intr-un juriu la un tribunal. E suficient – la “Big Brother” – un vot dat din scaunul de telespectator. In ambele cazuri, cineva iese sau ramane. Soarta cuiva este “in mainile noastre”. Si noi intelegem sa uzam de acest privilegiu – tentatia de-a te juca de-a Dumnezeu este prea mare!
Recent, in Dilema, Dan Goanta spunea ca “Big Brother” este “victoria comunismului” in conditii de libertate. Nu sunt de aceeasi parere. Dimpotriva: mi se pare ca – o data devenit joc, show, divertisment – comunismul este invins, definitiv. Pericolul este in alta parte. (Va urma)