Frumusetea romancelor de la sfarsit de secol XIX – inceput de secol XX nu putea sa ramana “neconsumata”. Romancele nu erau ca femeile germane, despre care N. Filimon, care vizitase Germania meridionala in 1858, scria ca le lipseste ceva, acel “nu stiu ce” care “atrage pe om la o femeie”. Adica aveau multa pedanterie, dar… n-aveau “sarm”. Romancele aveau?
Richard Kunisch, calator prin Muntenia dupa mijlocul veacului al XIX-lea, viziteaza o casa boiereasca din Bucuresti si o alta, a lui Alexandru Ghica, din Pascanii de Ilfov. Unele lucruri nu-i plac, altele da. Fermecat ramane insa de frumusetea femeilor.
Boieroaicele romane intra in modernitate stralucind. Ele imprima trecerii spre timpurile noi acea Lebenslust (“dragoste de viata”) de care ii vorbeste doctorul Omitzmann principelui Carol. Principele german nu e cum fusese Cuza, adica indiferent la chemarile “societatii bune”, preferand iatacul si pe frumoasa Maria (nu tot astfel este Elena doamna, sotia lui, care in 1862, de pilda, isi face aparitia in Capitala inconjurata de 14 doamne de onoare). Protipendada l-a boicotat adesea pe Cuza, unii boieri neparticipand la balurile Curtii sub pretextul ca “sunt bolnavi, ca apoi sa se plimbe ostentativ la Sosea”.
Carol, mai cu seama la inceput, invita zilnic la el personalitati politice si militare, se duce la teatru, iar atunci cand piesele sunt in limba romana, se duce la baluri (mai ales inainte de casatorie), viziteaza saloane precum acela al familiei Otetelesanu si asista la cununii religioase, ramanand incantat de eleganta si frumusetea doamnelor. Vizitele lui satisfac orgolii aristocratice sau burgheze, ofera de lucru producatorilor si furnizorilor Curtii si aduc popularitate.
In saloanele de la Slatineanu, Mamolo, Otetelesanu, de la Curte, de la Palatul Sutu din Bucuresti sau in atatea altele din alte orase, la concerte, in salile de teatru, la Sosea si in locurile publice, care devin tot mai multe pentru ca se deschide viata sociala, femeile romane au unde sa se puna in valoare. Boieroaicelor li se alatura burghezele, “veneticele” si femeile din popor. Peisajul social se coloreaza viu si derutant. Viata intra in alt ritm, cu alte reguli. Si uneori fara reguli.
Secolul al XIX-lea continua insa sa ramana un secol masculin. Femeia continua sa fie privita ca sursa de slabiciune si de pacat. Si vinovata de toate cate se intampla.
La 61 de ani, Odobescu se indragostea. Femeia fatala era Hortensia Keminger, fosta eleva la Azilul “Elena Doamna”, unde il cunoscuse pe Alexandru Davila, a carui sotie devine in 1885. Trei ani mai tarziu se desparte de Davila (cu care avea doi copii) si, in 1890, se casatoreste cu D. Racovita, seful de cabinet al lui Titu Maiorescu. Dar, ca un facut, Racovita moare de mielita in 1891.
Hortensia preda geografia la Externetul nr. 2 de fete din Bucuresti (este si autoarea unor manuale de geografie). E totodata directoarea scolii. Odobescu o intalneste si… are senzatia ca acum descopera femeia. Doar ca profesoara e cu 30 de ani mai tanara (nascuta in 1864). Odobescu isi indeparteaza sotia la Curtea de Arges. O implora apoi sa-i redea libertatea. Sotia, Sasa, se arata plina de ingaduinta. Dar, pe neasteptate, in noaptea de 5 spre 6 noiembrie, Odobescu scrie o scrisoare-testament, marturisind ca ar fi mai de plans daca ar incerca sa mai traiasca. Lui Anghel Demetriescu ii lasa o epistola in care ii dezvaluie ca se aruncase intr-o prapastie pentru o femeie care fusese de fapt “adevaratul mormant al inteligentei, al iluziilor, ba chiar al vietii” sale, facandu-l a cadea prada “usurintei si vulgaritatii simturilor”. Si incearca sa se sinucida. E salvat, dar in noaptea de 8 spre 9 noiembrie incearca din nou. De data aceasta, doza de morfina se dovedeste fatala (Odobescu era morfinoman).
De ce s-a sinucis? A cerut-o de sotie pe Hortensia, cum crede Caragiale, si ea n-a vrut? A fost somat sa dea socoteala manuirii fondurilor de la Societatea de Arheologie si Odobescu s-a simtit in culpa, cum crede Hortensia? N-a putut rezista “gurii lumii”, adica n-a voit, mandru cum era, sa fie in mijlocul barfei mondene? Toti au considerat-o vinovata pe Hortensia. P. Poni, ministrul Instructiunii, o transfera la Botosani, unde ea se consoleaza in bratele profesorului de geografie Gh. Buzoianu, care va si deveni al treilea ei sot. Va trai pana in 1953! Pentru Odobescu a fost femeia destinului sau.
Natalia Negru, fata invatatorului Avram Negru din Tecucel, e considerata cauza disparitiei a doi poeti de mare talent: St. O. Iosif si D. Anghel. Cu primul se casatoreste in 1904 si-l lasa apoi prada “bolii lui Eminescu” si tanguirii dupa ea (“Si plange sangerat si geme/ Si o s-o cheme pan’ la moarte”). Moarte care nu intarzie sa vina, in 1913. Pe al doilea, cu care de asemenea se casatoreste, il duce la sinucidere in 1914. Lumea nu l-a considerat vinovat nici o clipa pe poetul florilor (de “o gelozie araba”, vorba lui G. Calinescu, acesta o tinea incuiata cu cheia in casa si provoca, pe oricine o privea, la duel…), ci pe ea. La moartea lui Anghel, o doamna “patriota” i-a strigat Nataliei: “Mizerabilo, care omori pe toti oamenii mari ai tarii!”.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar