Marturisirile Catalinei Buzoianu nu ar trebui sa se opreasca aici. Ele subantind un spatiu si un timp atat de ample, incat adevaratul lor loc ar fi intr-o carte. Numai premiile pe care le-a obtinut regizoarea ar ocupa jumatate din spatiul alocat acestei rubrici. (Marcela Gheorghiu)
Iasii erau un spatiu asemenea celui despre care se vorbeste in Frumoasa din padurea adormita. Aici totul era cultura romaneasca veche, facuta de oameni pe care i-am cunoscut si care mi-au ramas prieteni pana astazi – poeti ca Mihai Ursachi si multi, multi actori… Era o atmosfera autentic culturala pe atunci. Nu mai stiu cum este astazi, desi merg tot timpul la Iasi, la examenele studentilor mei. La Piatra Neamt era la fel: multa vitalitate si efervescenta teatrala. Acolo am facut Tinerete fara batranete…, o emblema a drumului meu in teatru.
O tara aproape suprarealista
Polonia, insa – caci vorbeam in prima parte a confesiunilor despre acest triunghi al inceputurilor mele: Iasi-Piatra Neamt-Lublin -, a fost pentru mine un spatiu aproape suprarealist. Am cunoscut un popor extraordinar, cu o coloana vertebrala pe care si-a pastrat-o dreapta de-a lungul intregii sale istorii. Cine a vazut Nunta lui Wajda si, in general, filmele cinematografiei poloneze din acea epoca, stie ce vreau spun. Teatrul polonez era cel mai bun din lume. Erau in plina forta creatoare Grotowski, Szajna, Kantor… I-am cunoscut pe toti si cu Szajna pot indrazni sa spun ca sunt prietena si astazi, ceea ce este o mare cinste pentru mine. Este un om nemaipomenit, de o tinerete, de o deschidere si de o puritate care ma duc cu gandul la Mozart: daca ar fi ajuns la 80 de ani, Mozart asa ar fi aratat, imi place mie sa-mi imaginez…
Toti oamenii acestia au trecut prin experienta lagarelor de concentrare naziste, iar Szajna se intreaba si astazi cum de au murit atatia oameni si cum de a putut el totusi supravietui. Raspunsul vine tot de la el: “Am trait fiindca trebuia sa depun marturie!”.
Acesti oameni m-au ajutat sa inteleg, in momentul acela de rascruce, ce inseamna teatrul.
In Romania, a venit momentul cand toti cei pe care-i admiram au plecat din tara – Ciulei, Pintilie, Penciulescu, Esrig -, iar teatrul a ramas pe umerii nostri, ai celor tineri. Desigur ca ne-am straduit sa le continuam experienta. Era epoca in care, prin intermediul Poloniei, faceam extraordinara conexiune nu doar cu teatrul european, ci si cu teatrul surselor, pentru ca tot ce faceau ei, polonezii, insemna conexiune cu sursele teatrale si, totodata, cu ceea ce era contemporan. Pentru ei, memoria era fundamentala: memoria teatrului, memoria vietii si a Holocaustului… Polonia era inca sfasiata de razboi.
Pe vremea aceea, baietii cu care lucram acolo imi spuneau ca, daca mai izbucneste un razboi mondial, se sinucid cu totii! Trebuia sa traiesti acolo ca sa-i intelegi: la marginea orasului Lublin se afla Maidanek – experientele din acel loc au fost ingrozitoare si tot ce a ramas dupa fuga nemtilor a fost transformat in muzeu al istoriei, in muzeu al memoriei. Multe tari au procedat astfel cu relicvele naziste, dar Polonia si-a respectat parca mai mult decat toate acest dureros teritoriu al memoriei, impresionant si foarte aproape de prezentul fiecaruia dintre ei.
Pe traseul “Bulandra”-Teatrul Mic
Apoi, Liviu Ciulei a plecat din tara, iar eu am venit la Teatrul “Bulandra” si am facut primul spectacol: Hedda Gabler de Ibsen, cu Gina Patrichi si Octavian Cotescu. A urmat Interviu de Ecaterina Oproiu, spectacol prohibit, cu multe vizionari. La fiecare dintre ele, se mai taia cate un fragment de regie, de scenografie si chiar de interpretare. Asa a fost anulat rolul Rodicai Tapalaga, care facea un joc extraordinar. In cele din urma, spectacolul a iesit, s-a jucat opt ani, dupa care a fost oprit.
Dupa Interviu, care declansase un mare scandal, am fost invitata la Teatrul Mic. Dinu Sararu tocmai luase directia teatrului si m-a angajat ca prim regizor, desi, cu ceva timp in urma, imi oprise un spectacol la Iasi, montat pentru aniversarea Unirii, pe motiv ca nu era “conform cu directivele”. Ulterior, insa, cum spuneam, m-a invitat la Teatrul Mic – si nu oricum: de fapt, si-a axat programul pe ceea ce credeam eu despre teatru. La scurt timp, a venit la Mic si Purcarete. Gratie acestui fapt si extraordinarei trupe de actori care se formase, spectacolele de la Teatrul Mic au fost, timp de cativa ani, cele mai bune din tara. Multi cred si astazi ca faptul s-a datorat puterii politice pe care o detinea Sararu, ceea ce este intr-un fel adevarat, pentru ca el reusea sa faca astfel incat spectacolele sa iasa de la cenzura mai putin macelarite. Am montat acolo: Sa-i imbracam pe cei goi, Efectul razelor gamma asupra anemonelor, Maestrul si Margareta, Ivona, principesa Burgundiei… Iar cu actorii de la Mic – Gheorghe Visu, Dan Condurache si altii – am lucrat toata viata, chiar si dupa ce am plecat de acolo.
Dimineata pierduta, dimineata regasita
Cand Liviu Ciulei a iesit la pensie, am acceptat invitatia Teatrului “Bulandra”. Si a fost acolo Dimineata pierduta, dupa romanul Gabrielei Adamesteanu, spectacol care a cunoscut un succes urias, gratie, evident, si extraordinarei echipe de actori create de Ciulei: Tamara Buciuceanu, Victor Rebengiuc, Ion Besoiu, Valentin Uritescu… Am supravietuit acestui spectacol care a avut foarte multe vizionari si care a iesit cu foarte mare greutate… A iesit, de fapt, cu ajutorul unui personaj politic (din pacate, nu mai traieste astazi): Gheorghe (sau Gogu) Radulescu. Omul asta a avut ambitia sa scoata in acelasi timp si cartea, si spectacolul. Si imi amintesc ca, atunci cand spectacolul a fost oprit si nimeni nu mai credea ca va mai iesi vreodata, am venit acasa si – a fost ceva ca in cazul lui Bulgakov cu Stalin – am primit un telefon de la Gheorghe Radulescu, nu stiam cu cine vorbesc: “Nu va spune nimic numele meu?”. Nu-mi spunea. Atunci a zis: “Sunt Gogu Radulescu”. Nici atunci nu mi-a spus mare lucru (pe atunci, nu cunosteam prea multi oameni politici). “Eu am scos cartea”, mi-a spus, “si e de datoria mea sa scot si spectacolul.” Intr-adevar, dupa aceea m-a sunat Besoiu, care era atunci director la “Bulandra”, si spectacolul s-a jucat. Abia dupa 120 de reprezentatii a fost acceptat de Consiliul Culturii. Era minunata starea aceea conspirativ-solidara care se stabilise intre public si noi; au fost oameni care au vazut spectacolul si de opt ori… Dupa revolutie, insa, a fost oprit.
Odiseea 2001
Daca stau sa ma gandesc, aproape toate montarile mele au fost insotite de scandal – nu intotdeauna politic, uneori pur si simplu din cauza noastra. A urmat, in ’92-’93, indepartarea mea de la Teatrul “Bulandra”; adica mi s-a desfacut contractul de munca. M-am angajat din nou la Teatrul Mic, unde am montat Trovarsi de Pirandello, Pescarusul de Cehov… A fost, din nou, un mare scandal la premiera, dar ulterior spectacolul a fost bine primit, a luat toate premiile in tara si cu el am fost invitata in Italia. Intre timp, la “Bulandra” a venit Ogasanu; m-am intors din nou si dupa mine au venit toti actorii mei de la Mic. Atunci am montat Patul lui Procust, Sase personaje in cautarea unui autor, Copilul ingropat, Petru s.a.m.d, pentru ca, in 2001, sa demareze cel mai mare proiect din cariera mea, Odiseea 2001, o colaborare intre Teatrul “Bulandra” si Teatrul Tourski din Marsilia. Dar despre Odiseea, poate, altadata.